Nichita Stănescu, poetul rebel, eseist, scriitor prolific- aesthesist și inovator, reprezentant de clasă al neomodernismului romanesc s-a născut în Ploieşti, la 31 martie 1933. Între anii 1944 şi 1952 urmează Liceul ploeștean Sf. Petru şi Pavel” (actualul „Mihai Viteazul”), iar în perioada 1952-1957, cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti.
În anul 1957 debutează cu poezie în revistele „Tribuna” din Cluj şi în „Gazeta literară”, pentru ca în anul 1960 să îi apară volumul de debut „Sensul iubirii”, cu o prefață de Silvian Iosifescu. După 4 ani, în anul 1964, îi apare volumul cu accente ideatice „O viziune asupra sentimentelor” iar în anul următor volumul, 1965, ”Dreptul la timp”.
Anul 1966 este pentru Nichita Stănescu un an prolific creator. Este anul în care i se public poetului, la „Editura Tineretului” cel mai dens excurs liric, volumul ”11 elegii” și tot în același an îi apare volumul „Necuvintele”, pentru care primește premiul Uniunii Scriitorilor și, de asemenea, volumul de poezii, intitulat „Un pământ numit România”. Anul 1967 este anul cel mai prolific editorial pentru poet, fiind anul în care îi apar volumele de poezii: „Obiecte cosmice (Alfa)”; „Roșu vertical”, cu o notă de Eugen Simion și volumul „Oul și sfera”.
Nichita Stănescu continuă să scrie și să publice în ritm susținut, în anul 1968 i se editează volumul „Laus Ptolemei” iar în anul 1969, după ce își reeditează volumele „Necuvintele”, „Un pământ numit România” și „Cinci degete”. Anul 1969 este anul în care îi este sesizată valoarea de scriitor și este solicitat de mediul literar bucureștean să îmbrățișeze munca de redactor șef adjunct la revistele literare „Luceafărul” și „România literară”.
Ca o recunoaștere a întregii sale activități literare, beneficiază de Premiul Uniunii Scriitorilor (1964, 1069, 1972, 1975).
În anul 1978 reușește să-și publice poeziile, deja publicate în majoritatea lor în reviste literare, de pe parcursul a 10 ani de muncă rodnică creatoare (1968-1978), în volumul monumental de poezii, intitulat „Epica magna”, un volum pentru care va primi premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române.
Scrie și își publică, în perioada în care desfășoară muncă de redacție la revistele literare „Luceafărul” și „România literară”, volumele de poezii: „În dulcele stil clasic”; „Măreția frigului”; „Cartea de recitire”; „Măreția frigului” (Iași); „O literă în oglindă” (Pitești), în anul 1970 și volumul „Belgradul în cinci prieteni” cu o prefață de Mircea Tomuș (Cluj), în anul 1972.. Volumul „Clar de inimă”(Iași) îi apare în anul 1973, iar în anul 1975 îi apare volumul „Starea poeziei”, cu o prefață de Aurel Martin. Perseverează în creație și în editare, pentru ca în anul 1978 să îi apară volumul „Poetica magna”, iar în anul 1979, volumul „Opere imperfecte”.
Ultimile sale scrieri le publică în anul 1982, în volumele „Noduri și semne” și „Oase plângând”. Pe parcursul anului 1983 își înserează creațiile sale mai semnificative din perioada intens creatoare, cu gândul de a le publica mai înainte de decesul său, pe care îl presimțea și care avea să survină în același an, la 13 decembrie, în volumul pe care l-a intitulat „Argotice- cântece la drumul mare”, un volum care avea să i se publice postum, mult după moartea sa, în anul1992.
Am abordat lirica marelui poet, mai mult cantitativă, tocmai pentru a denuda și a reliefa vulcanismu-i creator, firea polivalentă și exultantă în creație, energiile ideatice debordante, pe care Nichita Stănescu le extrapola, le sublima și le cuvânta monumental în actul unei creații apofantice și mai puțin am mizat pe identificarea dimensiunilor estetice, structurilor tropice- transfigurative, atât de frecvente în lirica operei sale poetice.
Mă voi referi, în continuare, la structura lirică și ideatică a poemului său, intitulat ”La începutul serilor”, un poem referențial, în care se impune sideralitatea, fenomenologică în fapt și premonitiv cosmică, în perspectivă ființială parmenidică, un principiu natural de determinism cazuistic al gesticii umane, cu o ființare intens trăită și aesthesisiată de poet în liniște, ca un principiu categorial armonic și pantheistic evident în metafora versului său: ”Dacă ridicai o mână, se făcea în arbori tăcere.”.
Căutarea lăuntricului cu imaginea alterității, prin simpla privire a partenerei, poetul generează un hiatus al fluxului temporalității, pe care îl statuează imaginativ în versurile: ”Când mă priveai în ochi, împietrea o clipită/ din a timpului curgătoare putere.”.
Asistăm, în continuare, la exercițiul de decantare a erosului cu o existență ecstatică, eluviată în temporalitate, tocmai pentru crearea cadrului de reflexie a poetului asupra polivalenței astrale a iubirii și asupra universalității ontologice a ființării în dragoste, mediul în care își găsește un topos bine definit și contiguu regenerator, erosul universal: ”Simţeam că pot adormi, visând stele locuite./ Şi, numai dacă m-ar fi atins umbra ta foşnitoare,/ aş fi putut împinge nopţile-ncremenite/ ca pe-o elice-naintând, spre soare.” .
Dar, cum totul este în ireversibilitate existențial- temporală, poetul se relaționează facil la momentul perathosului pitagoric, infuzionat entropic în plasma erosului, la cel al disipării și finității iubirii, un moment inerențial, pe care îl sugerează cu deosebită subtilitate la sfârșitul acestui poem, în versurile: ”..Dar tot timpul suna ceva... ceva răsuna,/ un cântec de iarba cosită, de taciturne mări,/ în care inima de-atunci îşi revărsa/ meandrele pierdutelor candori.”. Da. Este acesta unul dintre cele mai semnificative poeme care, prin structura ideatică densă, certifică, încă odată, faptul că Nichita Stănescu crea literatură și strunea în construcțiile sale lirice ingénue, ecstaticul și insolitul, că deținea un control ideatic în versurile sale cu proiecții apollinice profunde, în planul al doilea al cunoașterii și un altul, permanent și plenar revelat, în cel al ființării fenomenologice și gnomice, în metafizica încă puțin înțeleasă a Universalului.
10 octombrie 2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu