UN PROIECT DE INTRODUCERE LA „
TAINICA SIMŢIRE” - Gheorghe Apetroae, Sibiu
Recenta invitaţie pentru simţirea tainelor
în volumul de versuri intitulat „Tainica simţire”, scris de poetul Vasile Hatos
şi apărut, cu sprijinul Fundaţiei Culturale Est-Vest, la editura „ Amanda Edit - Bucureşti”, în anul 2014, ne introduce într-un tratat de
versuri cu amprente metafizice şi ne obligă la o iniţiere în domeniul proustian
şi cel ahmatovian la memoria copilăriei, ca determinant apriori şi declanşatoriu al sensului iniţiatic transcendent.
Pădurea este unul din cadrele naturale,
unul preferat de poet, interpretativ-comprehensiv (Kunst der Interpretation),
un cadru pe care îl supune cercetării, ca fiind priincios pentru iniţiere (16,45,46),
pentru experienţele copilăriei (16,17), un călăuzitor anamnetic al simţirii
(35), stea polară spre universalitatea cunoaşterii printr-un mediu al penumbrelor
(6) : „Copil fiind, îmi plăcea să hoinăresc prin păduri/umblând după călugări
şi breabăn”, sau (7): „Îmi place să hoinăresc prin păduri /căutând absolutul în
mine/.., /căutând universuri uitate”.
Dar întoarcerea la copilărie nu e necesară, atât timp cât poetul o simpte interioară şi vie (17): „ Eu sunt
copilul uitat în copilărie/cu simţuri uitate
în al meu / suflet.../ .... / unde puritatea răzbate prin timp/ ... /...
Adevărul se naşte în suflet de copil”. În (20) şi (21): „Fericirea există /
prin cunoaşterea absolută a spiritului / cunoscând experienţele vieţii /
aducând reamintirea vieţii / întorcându-mă la copilărie / la sufletul de copil
/ unde Dumnezeu educă conştiinţa”
Meditaţia
filosofică asupra fiinţării, a vieţii în acest cadru natural, asupra căruia
poetul realizează fine observaţii şi le expune descriptiv-naturalist, poetul este
explicitată în versuri de vie imaginaţie, semilibere şi exegetice, aproape
precise. Acest mod de expunere îl ajută pe poet să-şi declare, cu totul intuitiv
- bergsonian, modalităţile de cunoaştere a realităţilor gnozice ontonome cu pregnanţe
expresive, de felul „alegeam văi s-adun
al florilor gând/purtat de gândurile şi valurile/inocenţei de copil”îl
indentifică şi îl individualizează ingenu.
Natura este mediul inițiatic care nu l-a
trădat pe poetul metafizician, chiar și
la „ Întâlnirea cu Lupul”. Pentru că poemul de început în volum,
intitulat „Întâlnirea cu Lupul. Iniţierea” este un început existenţial reflexiv,
de identitate ancestrală, prin iniţierea transfigurată în misterele getice, pentru
o alungare a stărilor malefice încă din
copilărie, pentru o decelare a misterelor, pornind pe poteci pe care păşeşte
doar singur, neînsoţit, relevate în versurile: <Păşesc în universul meu
viu/de lumi şi visuri uitate /ajung într-o vale plină cu flori/şi-o râpă îmi
apare în faţă/încerc s-alung frica din mine/încă din faşă/... / dar dintr-odată
lupul îmi apare/în faţa mea de după fagi,/ (3) mă privea cu dor nesaţiu,
gândindu-se / ce face un copil singur în pădurea de fagi?!/.... mai jos nişte
oameni ... / ... / văzând Lupul deasupra mea/ .... / strigau către Lup: „ Fugi de-acolo!” /
eu rămăsesem înlemnit,/ fiindcă strigau : „ Ce caut singur acolo?”> Este un
exerciţiu fenomenologic de participare istorică prin antecesori ai sinelui la
universalitatea naturii, iar expunerea este cuprinzătoare, totemică prin Lup,
este psalmică şi devine explicitară, un „Auslegung”, o hermeneutică a creaţiei
(Welcker, Preller, H.G. Gadamer), un exerciţiu
al participării la universalitate, luând ca repere active contopirea
somaticului cu sufletul simţitor în în steagul getic-Lup, totem al iniţierii în
adâncul sinelui: ” Nu vezi cum Lupul te priveşte / pe după copaci/ nu vezi
misterele acestea / din pădurea de fagi!/ dar în clipa acea simţeam/ că totul
se năruie în mine /că lupul acesta / e o parte din mine / ... / Privirile ni se
întretaie, /El Lupul mă priveşte / Eu îl privesc iar /şi simt că ceva se strecoară în mine,/ ... / o clipă
am simţit că Lupul este şi altceva,/că ochii aceia roşii şi calzi,/privirea
este o iniţiere/ce o simţeam în pădurea de fagi. ” Se observă, din start, cum Vasile Hatos nu
intră în tiparul istoric comprehensiv al livrescului pentru o cunoaştere
hermeneutică a nemuririi şi absolutului, teologică (Baumgarten), ci acesta se
mulţumeşte prin călătorii de simţire „
socratiene” cu Platon în istoria logicei
semantice (Bockh), pe care le declară
prezente, la zi, cu dialoguri interioare pozitive, într-o versificaţie simplă, în bună măsură din
subconsştient, fără alaiul cunoaşterii epistemologice ( Friedrich Schlegel).
Taina nemuririi (31) este identificată în dantescul purgaţiei (30) şi în simţul
libertăţii (17) şi este conjugată cu taina veşniciei prin gândul purtat spre
infinit(44) în exerciţiul căutării metafizice(34,¤0)..
Poetul, mereu introvertit, încercă şi
reuşeşte să ajungă în universul stărilor de principii existenţiale ale
cognoscibilităţii şi ontologicului, interioare, spre a le decela-pe via spaţial-temporală
praxiologică, anistorică(Schleiermacher), apelând la reîntoarcerea la
natură(39),atunci când îi simte chemarea(14 ,17), la o cunoaştere în sinele
tău a Universului (32).
Fericirea,
iubirea, dragostea, păcatul, iertarea şi suferinţa, ca principii categorial
antropologice sunt expuse de autor în imagini interioare comprehensive cu multe
valenţe psihice, proprii adâncimilor sufleteşti, pe care le-a identificat, reflectat
și proiectat din exteriorul mărginit în interiorul său (E. Husserl), ca o
conştientizare fiinţială, încercând a o exprima lingvistic în volum (47). Aici
poetul le desfineşte pe toate în eul său,
motivat de sinele simţitor, adânc spiritualizat, contopit cu fiinţarea în universal,
ca rezultat al îmbinării tainelor - fantasticul exotic - cu trăirile psihice
personale şi cu observaţiile realiste încă din copilărie şi deduce urcarea spre
infinit prin iubire (43) şi iertare (47), cât şi căderea în fiinţă prin dragoste(43).
Gândurile, sensurile existenţiale (29,
33) îi apar poetului Vasile Hatos din viaţa de copil împreunată cu natura „ Din
tainice simţuri al mirosului fân/ de fân, iarbă şi taine”, sau din „mă cheamă”(14):
„gânduri uitate îmi aduc/ simţirea de taine,/taine de început./şoapte se aud
prin simţiri,/...”Sunt cauze ale receptării armoniilor şi cromaticii , un cadru
al perfecţiunii şi libertăţii existenţiale, mediul care validează dezmărginirea,
destăinuirea şi verifică contopirea singularului cu universalul, problematica
existenţei umane, poziţia omului în cosmos, ascensiunea spre propriul eu (46),
cât şi pătrunderea în sine prin iubire(47). Sunt ipostaze existenţiale (Max
Scheler), chiar dacă mediul acestei omogeneze are o structură vădit religioasă,
sunt sensuri spirituale tuşate de predicţii mesianice augustiniene, motiv de
alianţă şi contopire cu ontonoma dumnezeire. Rolul poetului este cel de Hermes,
de mijlocitor între oameni şi Dumnezeu, în pact cu Dumnezeu (20), în
ascensiunea spre propriul eu(46), când părţile sunt singulare, antinomice şi nu
pot suferi în absolutul existenţei o dedublare ontonomă?!
Discursul poetului nu este
imnic, este, în schimb, panteistic - vizionar,
cartezian planic și spațial cu contur
fenomenologic, de universalitate a naturalului, cu transgresiuni noetice
în complexitatea revelațiilor: „ O frunză o simţeam cum cade pe umăr / şi
universul întreg îl simţeam / cum se-adună la mine în umbră / ce tainice doruri
în suflet aveam!”. Astfel de prefigurări le expoza versificat cu mult timp în urmă, cu pregnanţă
satirică în „Comedia frunzişului”, Adam le Bossu.
Vasile Hatos, într-o lirică caracterizată prin
stil precis şi explicativ obiectivează intensitatea trăirilor din copilărie şi le
proiectează posteriori în complexitatea relaţiilor existenţiale, în revelarea
adevărului şi realităţilor ultime. Aceasta impresionează prin decelarea nemelică
a misterelor, în iubirea pentru natură, pentru om, prin modul în care reuşeste o individuaţie monadică
continuă, leibniziană, prin simţiri sentenţiale, de desluşire a tainelor şi
prin separarea de violentările pregnante ale cadrelor antropo - sociale.
Expunerea acestora(tainelor) este suficient de plastică, cu simţul leopardian
al armoniei, spre o înţelegere istorică şi o cunoaştere culturală stratificată a
vieţii explicitată hermeneutic prin voinţă şi reprezentare (Schopenhauer) în
poezie şi gândire ( Heidegger) în limitele perathosului pitagoreic (Theodorus)
în care simţirile sunt receptate în
destăinuire interioară, în versuri cu tentă lirică blagiană (34) : „ Dar
renăscând în mine o flacără ce arde / puterea vieţii mele e-un nimb ce nu mai
scade, / e limpezirea vieţii, e sensul vieţii mele, / l-am căutat în mine, prin
miile de stele. „
Asistăm
la o creaţie versificată relativ estetizată, unde nu recunoaştem efectul
ritmului, perioadei, entima metaforei şi a altor mijloace de prezentare poetică,
dar prin care se constată preocuparea
poetului filosof, mai ales prin poemele înserate în partea a doua a volumului, de
a încearca, printr-o expunere lapidară, autentică, să soluţioneze novator problemele
fundamentale ale existenţei, în varietatea acestora, în prezenţa contrastelor
din mediile gnozice şi ontologice. În aceste medii, el percepe facil tensiunile
reflexiilor structurilor exterioare şi impresionează
prin uşurinţa receptării directe din mediu a stărilor ipostaziale într-o imagistică cu stânci,
arbori, flori..., induse în acorduri de sunete în interiorul poetului şi relevate
confesiv în versuri cu tentă bacoviană (36): „Aicea , iubito, aşa-i de cald şi
bine, /ai vrea să stai numai cu mine,/ ... / ce bine-i, ce bine-i la tine, /
... / de ce cauţi noaptea cu stele? /de ce , iubito, tu mă săruţi prin ele?”.
Inducerea
bergsoniană a exteriorului în interior, în sine, în profunzimile eului, în
experienţa noetică şi în realitatea
interioară se realizează fără tuşe de egocentrism... Pentru că Vasile Hatos expune
toate ipostazele fiinţării dintr-un cadru descriptiv generalizat-axiologic
explicit, într-un alt cadru, intuitiv estetic implicit, pregnant simbiolistic
şi critic damosoian reflexiv, relevându-şi stările de exaltare determinate de „beatitudine”,
efectul împlinirii în cunoaştere prin reuşita proprie, de a hiperboliza şi
translata simţirea în desfinirea tainelor...
Iniţierea în simţire şi decopleşirea de
povara misterelor este expusă şi evocată de poet într-un cadru adolescentin în
spaţiile naturale, feerice şi de mister, aşa cum le expunea narat, simbolistic şi
Alain - Fournier în „ Le Grand Meaulnes”, într-un limbaj panteistic,
aducându-le din universul interior direct şi relativ umanizat ( R. Carnap)... Vasile Hatos, acest zel panteistic, al
identităţii de limbaj în semantica misterului natural, îl relevă în versurile:
„ Simţeam Limbajul Naturii / căci conversam cu frunze şi flori, / le simţeam
cum m-adie pe gură, / cu sărutul lor pur conversând în culori! / vorbeam cu
fagul din vale / ... / un gorun cu frunzele late / s-abate din drum
povestindu-mi cu dor, / că timpul este materia uitată / în universul din noi.”,
sau ne sugerează „ că mârâitul (lupului) este un Limbaj al Naturii, / că
urletul este un foc al urii, / ce-l spune şi lupul în tăcerea pădurii / e un limbaj aparte /
venind ca un torent al iubirii / să stai de vorbă cu pietre şi stânci, /să
simţi că Lupul / ţi-a vorbit! / că i-ai înţeles misterul.”. Să înţelegem că
finalitatea iniţierii este o denudare reuşită
a misterelor, astfel relevată: „
că ai înţeles ce vrea să spună o floare /când o priveşti în tăcere / că ai înţeles
ce vrea vântul / când îşi alină gândul / că ai înţeles umbrele nopţii /... / că
iniţierea începe / când pătrunzi secretele naturii”
Dorul
şi erosul sunt alţi termeni ai ecuaţiei existenţiale, agregând simţirile
fiinţării cu tainele dorului şi iubirii, în versurile: „Simţeam cum tresaltă
iubirea din mine / simţeam că trăiesc în alt univers / simţeam că sufletul meu
în natură / este legat printr-un vers / de pietre, de ierburi şi doruri
ce-adună / în mine, un întreg univers”.
Universalitatea interioară este realizată
de poet prin inducerea timpului fiinţial cu rol perturbator în materie, timpul nefiind
decât naşterea perpetuă a universului în fiinţă, în versurile: „Că timpul este
materia uitată / în universul din noi/ ... / în interiorul Universului meu/ eu
cad peste punţi de mătase / iar timpul îl simt, în mine, / este un întreg
Univers / născut în Fiinţă / ... / sărut şi vântul ce m-adie tăcut / cu
simţurile născute în uitare / şi, iată un întreg Univers / răsare în zare”.
Poetul reuşeşte cunoasterea prin simţirea interioară a
tainelor universului (32), iar întoarcerea la infinit se pare că o realizează
pe via neînceputului (27), dar numai printr-o cădere, prin dragostea în fiinţă (43),
spre a urca la infinit prin iubire (43), taina veşniciei, constând în fiecare gând
purtat prin absolut (44).
În
concluzie, prin modul de abordare a naturii exterioare şi interioare a
umanului, începând cu exerciţiul iniţiatic, prin redările realiste ale vieţii
interioare şi prin cercetarea euristică comprehensivă a interpretării obiective
a fiinţării în individuaţie şi în universalitate, prin exprimarea scrisă a
vieţii în complexitatea ei expusă versificat,
relativ estetizată sub aspectul limbajului uzitat, versuri simple dar care
sublimează trăiri , simţiri şi idei, într-o viziune critică a textelor
(Valesius, Flacius, N. Hartman) ne
determină să înţelegem că există suficiente principii de natură ontogenetică şi
gnozică în poemele înserate în volumul poetului Vasile Hatos cu titlul sugestiv
de „Tainică simţire” care să arunce
lumină asupra scopului
moralizator al acestora, să-l descopere pe poet ca un Aratos al
fenomenelor universalului, un interpret hermeneut autentic al existentului şi
al noezicului, un metafizician veritabil, valoros pentru viziunile sale
filosofice şi un contributor virtuos la
tezaurul paulenian al religiozităţii
contemporane...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu