Literatura: POSTMODERNISMUL LUI MIRCEA IVĂNESCU

Autorul eseului: Gheorghe Apetroae d.B.

Poezia curentelor postmoderniste - un edificiu liric de mediu și scurt metraj- s-a construit în peisajul literaturii contemporane românești de către Mircea Ivănescu din elemente structurale de firească sensibilitate și imaginație, într-un sublimat de interioritate și de incantație, în configurații suprastilistice de simbol… Se asistă la acest scriitor la seria construcțiilor poetice în afara convențiilor estetice cu un liant de metaforă specifică genului său livresc, în crome stranii și în vibrații asonante...! Se descoperă în registrul armoniilor fonice ale acestui creator sublimări literare, partituri ale dizarmoniilor cosmice, care dezvoltă voliţii şi atitudini propensive limaxise, stări noetice ce reverberează celestul în integralitatea existențialismului uman cu dimensiuni comprehensive nebăuite în ecuațiile sale estetice (din „Versuri”...vorbe, vorbe, vorbe; din „Alte poezii”... poezia e altceva...). Acest gen de versificație, analogică prozei scurte, se soluționează sistemic prin substituirea unor termeni clasici lirici și ritmici cu algoritmările estetice ale grotescului, mitului, chiar și a satanicului, a răului și tragismului uman, a sinistrului, spre a crea în structurile poetice înterfeţe - măști cu reflexii antinomice de natură telurică și apolinică neașteptată, anegdotice, de înaltă factură neoexpresionistă, opuse prețiozității estetizante… Se vor pune în evidență toate aceste ipostaze ale valorii creaţiei sale prin tropismul metaforei, prin corespondențe și analogii de termeni identificatori prin simple intenții, fie ele și absconse: frumosul, concretul uman și normalitatea ontologică, în structuri cu formulaări ermetice. Dar, rolul poetului este de a umaniza naturalul și socialul, prin utilizarea acestor elemente artistice postmoderniste și neomoderniste cu principii simbolistice dominate lingvistic de imagismul metaphoric - esențe lirice care ne despart de creațiile versicate clasice, prin înlăturarea măștii, iluziei, exoticului și disimulării în actul creației....

Mircea Ivănescu, așa cum l-am cunoscut şi cum l-am putut urmări direct în abordările critice ale creațiilor prezentate de diferiții autori sibieni, sau din afară, în cadrul sedințelor de lucru ale cenaclurilor sibiene, era unul dintre puținii poeți care în destinul și voința-i livrești putea realiza facil, de multe ori cu o tentă ironică, comparații – corespondențe cu principiile textelor comparate, rostind frecvente citate bine articulate în contextul acelor ședințe din scrierile lirice ale lui Baudelaire, Paul Valery, E.A. Poe, W. Williams, S. T. Eliot sau din Dylan Thomas… Poetul Ivănescu cocheta foarte relaxat cu Paul Eluard, cu J. P. Jouve, G. Apollinaire și creind cadre ofeliene, cu Jean Arthur Rimbaud. Mircea Ivănescu nega cu accente sociologice radicale valorile civilizației tradiționale, până la a le ignora, și aceasta împreună cu Tristan Tzara, cu R. Barthes, A. Breton, P. Claudel, Pierre Reverdy, Umberto Saba și cu Giusepe Ungaretti…

De multe ori, particulariza, cu o spontaneitate genuină, rezonanțele meditative ale sensibilității lirice și, în aceeași măsură, a neliniștilor cotidiene, preparând pe loc soluții politice pe care le releva doar anecdotic, ca pe o iubire aridă pe care o asocia cu melancolia și singurătatea în fața neantului.... Pentru toate acestea, cocheta relaxat cu Vittorio Sereni, Garcia Lorca, A. Ginsberg, Hermann Hesse, Robert Musil, Raymond Queneau și cu J.R. Jimenez, sau lua figura profetului, tălmăcind mesajele transmise de textele auctoriale ale participanților prezenți cu creații în ședințele de cenaclu, aducându-le în luminare poetică, prin descifrarea facilă a misterelor existențiale și a filoanelor- filigran- din textele expuse. Lucra cu o sumă mare de culturi și învățături sedimentate în conștientul și lăuntricul său, pe care ni le releva spontan, dialogând cu noi și împreună cu Saint-John Perse, D. H. Lawrence, Bernard George Shaw, Craig Marianne Moore, E. W. L. Pound și cu W. C. Wiliams. Apăsând pe pedala realismului în lucidele sale observații, îl semnifica pe Cesare Pavese și pe Salvatore Quasimodo, contând pe personalitatea singulară și expresivă a liricii lui Rainer Maria Rilke și a lui Rabindranath Tagore...

Mircea Ivănescu s-a configurat, astfel, într-un simbol creator și critic al postmodernismului literar în România! - De ce? Pentru că a reușit o sindinamică spațial sinchorologică a unei altfel de literatură, autentică, raportat la mediul literar sibian, o inducere a acestui curent postmodernist narativ în poezia sibiană și, aceasta, în substituirea lirismului în poezia românească contemporană…

A reușit cu mult succes aceast lucru, așa cum o releva însăși Mircea Ivănescu în ” Poezia e altceva, vol. Versuri, 1968”, argumentând prin intervențiile sale edificatoare, prin structurarea accentuat anecdotică, expresionistă și ficționist transfigurativă a formelor sensibile şi abisale în canoane literare, de la satiric și până la descifrarea parmenidică și d'aquină a misterului ființării prin esențe ontice și lirice... Prin poezia inedită și prin critica doctă dezvoltată, în principal, în cercurile literare sibiene, Mircea Ivănescu a fermentat suprarealismul și a activat expresionismul în lirica sibiană, extrapolându-le cu mult succes în poezia românească din acei ani memorabili pentru literatură, devenită bază valorică pentru elevația creației lirice stilizate postmoderne cu sedimente ale impresiilor entive lăuntrice, revelatoare...

Reuşise, într-un scurt timp, Mircea Ivănescu, neeludând și pe alți făuritori de literatură românească, inducerea masivă a posmodernismului în spaţiile literare româneşti la sfârșit de secol și de mileniu la cotele pe care le reușise alţi titani ai literaturii în alte spații literare, amintindu-ne, desigur, prin Mircea Ivănescu de Allan Edgar Poe, W. C. Wiliams, Henry Louis Mencken, Edmund Wilson și de John Crowe Ransom în critica literară și eseistica americană, de Andre Gide, J.F.E. Lemaitre, Andre Maurois, Andre Thibaudet, Charles Mauron, Jean-Pierre Richard, Jean - Paul Sartre și de L. Goldman în critica literară și eseistica franceză, de Friedrich Gundolf, Karl Kraus și Werner Krauss în critica literară germană, de Eugenio Montale și Antonio Gramsci în critica literară italiană, de William Edmund Gosse, Edward Herbert Read, Middleton John Murry și Arthur Symons în critica literară și eseistica engleză, de Gomez de la Serna și Miguel de Unamuno în literatura spaniolă și nu numai...

Prin erudiția și talentul scriitoricesc, cât și grație activității sale de traducător, prin numeroasele traduceri din limba engleză, să nu uităm traducerile din Wiliam Faulkner (Povestiri...), Francis Scott Fitzgerald (Marele Gatsby), Soren Aabye Kierkegaard (Şcoala creştinismului), Friederich Nietzsche (Naşterea filosofiei în epoca tragediei greceşti), culminând cu traducerea romanului Ulysses al prozatorului irlandez James Augustine Joyce, scriitorul Mircea Ivănescu a devenit columnar,un reper literar de cel mai înalt rang al literaturii române și, de ce nu, universale a sfârșitului de secol 20 și a începutului de secol 21... În prezența scriitorului poet eseist și traducător poliglot Mircea Ivănescu, de multe ori găsindu-mă, modestia sa conjugată cu înalta cultură, dialogul livresc cu acesta - care genera un permanent antren la inedit şi la transcenderi metafizice, mă fericea și mă fascina…! De aceea, îi voi păstra, cât voi trăi, imaginea vie în memorie...!

Gheorghe Apetroae d.B.

Îmi place

Comentează

Distribuie