ESEU DESPRE SCRIITORUL ȘI TRADUCĂTORUL ROMÂN MIRCEA IVĂNESCU (26
MARTIE 1931- 21 IULIE 2011).
EXEGEZĂ CRITICĂ
realizată de Gheorghe Apetroae dlB, dr. în șt., dr. h. causa, eseist și poet.
Scriitorul Mircea Ivănescu s-a născut
la 26 martie 1931, în București și a decedat la 21 iulie 2011, în mun. Sibiu,
la vârsta de 80 de ani, în acest an, la 26 martie, împlinindu-se 94 de ani de
la nașterea sa.
M. Iv. a urmat studiile universitare
în cadrul Facultății de Filologie, secția franceză, la Universitatea din
București. A fost redactor la „Agerpres”, la revista „Lumea”, la Editura pentru
Literatură Universală („Univers”) și, începând cu anul 1980 îl vom găsi
redactor la revista literară „Transilvania” din Sibiu. Este considerat
simbolist tardiv (Eugen. Simion), un precursor al neoexpresionismului
disimulativ și protagonist al postmodernismului în spațiul literar al Europei
Centrale și de Est, al acestor mișcări intelectuale, care căpătau o amploare
deosebită și în cercurile literare de la Sibiu, în jurul anulor 1984-2000. A
frecventat, o perioadă îndelungată, cenaclurile literare sibiene, precum
cenaclul revistei literare ”Transilvania”, cenaclul revistei literare
„EUPHORION”, cenaclul literar „Lumina” și cenaclul literar „Vladimir Munteanu”,
alături de literații: Ion Mircea, Dumitru Chioaru, Ion Radu Văcărescu, Iustin
Panța, Eugen Jitariuc, Vladimir Munteanu, Gabriela Stuparu, Ioan Mariș, Mihai
Posada, Ion DUR ș.a., fiind perceput un poet, eseist si traducator de roman,
adânc implicat în literatura sfârșitului de secol 20 și începutului de secol
21.
Se identifică, dar, M. Iv. cu unul
dintre poeții care au contribuit din plin la recuperarea narativitații în
poezia din a doua jumatate a anilor ’60 si din anii ’70, în subsumarea
lirismului la narativ, în poezia românească neopostmodernă.
A tradus romanul „Ulysses” al lui
James Joyce și din opera scriitorilor universali: William Faulkner, Robert
Musil, Jostein Gaarder și F. Scott Fitzgerald. A tradus serii de scrieri
narative, jurnale și corespondența expresionistă a lui Franz Kafka.
Administrația orașului sibian
Cisnădie, reprezentată de primarul Gheorghe HUJA, are meritul incontestabil de
a aprecia marea personalitate a scriitorului Mircea Ivănescu, prin includerea
bustului său între cele ale personalităților culturale marcante sibiene și
naționale, printre care: Octavian Goga, Constantin Noica, Gheorghe Ucenescu,
Emil Cioran și a le expune la un loc de înaltă cinstire, în parcul- explanadă a
Casei de Cultură a orașului Cisnădie.
Pentru
că l-am cunoscut pe Mircea Ivănescu, în jurul anului 1984 și am beneficiat de
mentoratul său în reluarea activității mele literare, la Sibiu, considerându-l,
astfel, magistru pe linia asimilării principiilor curentului postmodernist în
literatura română cu valențe simbolist- neoexpresioniste, începând cu Charlles
Baudelaire în Europa și cu Edgar Allan Poe în literatura americană, am
beneficiat, astfel, de școala de literatură ivănesciană dela Sibiu, precum
beneficiase, înaintea mea, mulți critici și poeți naționali și sibieni, precum
prietenul- regretatul Iustin Panța.
În același timp, prin participarea mea la
activitatea cenaclurilor literare
sibiene, am avut ocazia să realizez mai multe cronici și comentarii și să le
expun în presa sibiană a anilor 1991-2000, despre activitatea din cenacluri și
bineînțeles despre prezența și influențele-intervențiilor lui Mircea Ivănescu
în cadrul ședințelor cenaclurilor sibiene.
Am selectat pentru acest cadru, eseul
pe care l-am intitulat „POSTMODERNISMUL LUI MIRCEA IVĂNESCU”, pe care îl relev
mai jos:
Poezia curentelor postmoderniste - acest
edificiu liric livresc inedit a fost construit în peisajul literaturii contemporane
românești de poetul și traducătorul Mircea Ivănescu din elemente structurale de
firească sensibilitate, de imaginație și inventivitate, într-un sublimat de
interioritate monologică, relativ incifrate și, în același timp, din seria unor
incantații estompate în multiple configurații suprastilistice de simbol,
lemetice sau, pur și simplu, anecdotice. Asistăm la Mircea Ivănescu, la seria
construcțiilor poetice în afara convențiilor estetice clasice, cu liant de
metaforă specifică genului său livresc anecdotic, în conjugarea ficțiunii cu
concretul existențial, în crome stranii și în vibrații asonante...!
Se descoperă în registrul liric al armoniilor
fonice și în cromatica versului lui Mircea Ivănescu, frecvente sublimări
narative, partituri ale dizarmoniilor cosmice, care dezvoltă trăiri, voliţii schopenhaueriene
şi atitudini propensive limaxise, acele stări noetice ce reverberează dramatic
în relieful pozitiv-celest al copilăriei sale și în integralitatea daimonică a
existențialismului uman, cu o rezistență comprehensivă nebăuită, în ecuații
estetice sistemice, introspecții implicite în spațiul unui lirism estompat de
semitonuri narrative, în paremiile din („Versuri”... vorbe, vorbe, vorbe și din
„Alte poezii”... poezia e altceva...). Acest gen de versificație, analogică
prozei scurte, uneori incomodă liric-structural, până la ambiguă (William
Empson, Tipologia ambiguității), generează un climat hardyean, introspectiv și în
solitudine, mai puțin prielnic socialului, o atmosferă rarefiată într-un topos
literar, în care condițiile armonice se soluționează sistemic numai prin
substituirea indicilor termenilor lirici și ritmici clasici cu algoritmările
canonic-estetice ale grotescului ideomatic, ale mitului, chiar și ale
satanicului, ale răului și ale tragismului uman, ale sinistrului și ale
denudării, prin expierea existențial- livrescă, sub riziunile absconse de
măștile lăuntricului pirandelic... Totul, spre a crea în structurile poetice
jocuri și interfeţe-măști cu reflexii de natură dual-antinomică: telurică și
apollinică, în polarizări vibrante și consistent-rezonante, sau în crome
palid-absconse, secvențial estompate sentimental, de o înaltă factură
sugestiv-neoexpresionistă, totul opus prețiozității estetizante... Se vor pune
în evidență toate aceste ipostaze, valori ale creaţiei sale, prin tropismul
metaforei, prin corespondențe și analogii de termeni identificatori, prin
simple intenții, fie ele și absconse: frumosul, concretul uman și normalitatea
ontologică, în structuri cu formulări sistemice ermetice- încifrate sau în
termeni liberi narativi-depoetizanți, identificabili doar prin soluții
eliminatorii hilbertiene, precum cele din algoritmările Gauss. Dar, rolul
poetului este de a umaniza naturalul și socialul, prin utilizarea elementelor artistice
postmoderniste cu principii simbolistice dominate lingvistic de imagismul metaforic–al
esențelor lirice, care ne apropie de modernitate, expresia insolită a unor sensibilități
reconstruite prin eludarea creațiilor versificate clasice, de motivul măștilor,
prin subsumarea facilă în lirism a iluziei, a exoticului și chiar a absconsului
și perathosului, a disimulării tragicului și relevării modestiei accentuate în
actul creației, până la poetizarea însingurării (Emil Cioran) și la poetizarea
cotidianului banal.
Prezentând în sumar sctivitatea
literară atât de prodigioasă a scriitorului Mircea Ivănescu, trebuie să reținem:
debutul său, cu poezie, în anul 1958 și cel cu eseuri, în anul 1960, la aceeași
revistă literară „Steaua”. În plină efervescență creatoare M. Iv. își publică în
anul 1968 volumul, intitulat „Versuri”, apoi un număr de cinci volume de
versuri, într-o perioadă scurtă, 1970-1972. În anul 1973, M. Ivănescu publică
un volum de amintiri, în colaborare cu Leonid Dimov ș.a., iar în anul 1976 își mai
publică la Cluj-Napoca un volum, intitulat „Alte poezii”. În anul 1980
părăsește definitiv redacția cotidianului „Scânteia” și se mută la Sibiu, unde
activează în subredacția revistei „Lumea” și la redacția revistei „Transilvania”.
Tot la Cluj-Napoca publică, în anul 1982, volumul de versuri „Poeme nouă”. La
Sibiu, reușește să scrie și să publice, în anul 1986, volumul de versuri
„Comentarius perpetuus”, împreună cu criticul literar sibian Rodica Braga.
Instalat definitiv în Sibiu, va publica, până la sfârșitul activității sale
literare, volumule de versuri: „Alte poeme nouă”, București,1986; „Vesuri
vechi, nouă”, București, 1988; „Poeme vechi, nouă”, București, 1989, cu o
postfață de Ioan Bogdan Lefter, București, 1996; „Poezii”, București, 1997;
„Poezii vechi și nouă”, prefațat de Eugen Negrici, București,1999; paremiile „Versuri, poeme, poesii – altele,
aceleași, vechi, nouă”, cu o prefață analitică de Matei Călinescu, cu apariție
la editura Polirom, Iași, 2003; A urmat ediția postumă pentru volumul „Cele mai
frumoase poezii”, București, la editura Humanitas, București, 2012 și un ultim
volum, cu apariție postumă, intitulat „ Măștile lui Mircea Ivănescu, Gabriel
Liiceanu în dialog cu Mircea Ivănescu”, București, la Editura Humanitas, 2012.
Mircea Ivănescu se remarcă, în
aceeași măsură, pe lângă creațiile sale literare, prin traducerile unor opere
însemnate ale unor autori importanți, în special din literatura engleză,
americană și germană, și din cea franceză. Putem aminti traducerile: „The Great
Gatsby”, un roman scris de autorul american Francis Scott Fitzgerald,
București, 1967; „Blandetea noptii” de Francis Scott Fitzgerald, trad. M.
Ivănescu, ed. Eminescu, 1974, Craiova, 1991; „Absalom! Absalom!”, roman
considerat capodopera lui William Faulkner, traducere M. Ivănescu, București,
1974; „Alte glasuri, alte încăperi”, roman-capodoperă stilistică, aparținând
scriitorului englez Truman Capote, București, 1977; romanul „Ultima licorna”,
un roman de Peter Beagle, trad. M. Ivănescu, București, 1977; „Sartoris”, roman
semnat de scriitorul american William Faulkner, trad. M.Iv., București, 1980;
textul monografic „Cum să înţelegem muzica: concerte pentru tineret”, text
scris și tipărit de Leonard Bernstein, trad. M. Ivănescu, București, 1982;
romanul „Ulise”, un roman antropo-psihologic, scris monumental de prozatorul și
poetul irlandez James Augustine Aloysius Joyce, trad. M. Ivănescu, București,
1984; „Pagini de jurnal și corespondență”, memorii, de Franz Kafka, trad. M.
Ivănescu, București, 1984; „Poezie americană modernă și
contemporană-antologie”, selecție, traducere, cu note și comentarii de Mircea
Ivănescu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986; Trei poeti englezi contemporani:
Fleur Adcock, Alan Brownjohn, Jon Silkin, traducere Mircea Ivănescu, în
colaborare cu Liliana Ursu și Denisa Comănescu, editura „Univers”, București,1989;
volumul „Pogoară-te Moise”, de William Faulkner, București,1991; „Răzbunare și
moarte la Veneția”, de Paul Heyse, Andrea Delphin, traducere M. Ivănescu,
Craiova, editura Realitatea, 1991; „Nasterea filosofiei in epoca tragediei
grecesti”, de Friedrich Nietzsche, trad. M. Ivănescu, editura Dacia. Colecție,
Atheneum, 1992; „Magadan”, de Michael Solomon, trad. Mircea Ivănescu,
București, 1993; „Struțocămila”, de Vladimir Volkoff, trad. M. Ivănescu,
editură Anastasia,1993, București; „Povestiri despre Bunul Dumnezeu”, de
autorul austriac de limba germană Rainer Maria Rilke, trad. Mircea Ivănescu,
Cluj-Napoca, 1993; ”Originile totalitarismului”, de Hannah Arendt, trad. de Ion
Dur, M. Iv. ș.a., București, 1994; ideografia „Partea diavolului”, de
elvețianul Denis de Rougemont (1906–1985), întemeietorul curentului personalist
în filozofia europeană, trad. M. Ivănescu, București, 1994; „Ecce Homo: cum devii
ceea ce eşti”, de Friedrich Nietzsche, trad. M. Ivănescu, Cluj-Napoca, 1994 și
la editura Humanitas, București, 2012; „Recviem pentru o calugarita",
roman- piesă de teatru scris de William Faulkner, trad. M. Ivănescu, București, 1995; romanul în două
volume „Omul fără însușiri”, de scriitorul austriac Robert Musil, trad. M. Iv.,
București, 1995 și romanul „Sunetul (zgomotul) și furia”, scris de autorul
american William Faulkner, trad. M. Ivănescu, București, 1971, cu apariție la editura
ART, 2016.
Asupra întregii opere a scriitorului
Mircea Ivănescu, s-au referit o serie de critici literari, în antologii de
studii hermeneutice privind operele unor scriitori români contemporani,
inclusiv asupra operei m-ivănesciene, în simple treceri și în tomuri, în
studiile: „Interpretari critice”, Valeriu Cristea, editura: Cartea Romaneasca,
1970; „Teritoriu lyric”, Gheorghe Grigurcu, editura Eminescu, 1972; „Intre
Scylla si Charybda”, Marin Nițescu, editura Cartea Romaneasca,1972; „Relief
contemporan”, Alexandru Andreiescu, Scriitori si carti, editura Junimea, 1974;
„ Un an de poezie”, Dan Cristea, editura Cartea Romaneasca, 1974; Critică
literară în vol. „Rondul de noapte”, Mircea Iorgulescu, Scriitori tineri,
editura Cartea Românească, 1974 și 1976; „Traectorii lirice”, Mihail
Petroveanu, editura Cartea Romanească, 1974; Istorie literară și poezie, M.
Tomuș, 1974; „Domeniul criticii”,Valeriu Cristea, 1975; „Poezie și generație”
Marin Mincu,1975; „ Poezia romaneasca contemporana 1950-1975 (2volume),
Alexandru Piru, editura: Eminescu,1975; „Ideografii lirice contemporane” Lucian
Alexiu, editura Facla, 1974; „Preludiu”, Alexandru Stefanescu, editura Cartea
Romanească, 1977; „Practica scrisului și experiența lecturii„ Lucian Raicu,
editura Cartea Românească, 1978; „Poeți români de azi”, Gheorghe Grigurcu,
editura Cartea Românească, 1979; „Critica de atelier”, Marian Papahagi, editura
Cartea Romaneasca, 1983; „Despre poezie”- Nicolae Manolescu. Editura, Aula,
Cartea Romaneasca, 1987, 2002; „ Poezie şi livresc”, Alexandru Cistelecan,
editura Cartea Românească, 1987; Roxana Sorescu, Luceafărul, nr. 15, 1996; Gh.
Grigurcu, în România literară, nr. 31, 1996; „Dicționar esențial al
scriitorilor români”, Mircea Zaciu, Mihai Papahagi, A. Sasu (coord), București,
editura Albatros, 2000.
Mircea Ivănescu, așa cum l-am cunoscut şi
cum l-am putut urmări direct în abordările critice ale creațiilor prezentate de
diferiții autori sibieni, sau din afară, în cadrul sedințelor de lucru ale
cenaclurilor și revistelor literare sibiene, a fost un spirit analitic forjat,
cum am mai arătat, sub influența unor mari autori, în principal englezi și
germani, ale căror opere le-a tradus și din care și-a inspirat ideatic și
formativ poemele sale, și-a intenționat și sublimat rafinatele sale emoții în
versuri.
Îl rețin ca pe unul dintre puținii
poeți care în destinul și voința-i livrești putea realiza facil, de multe ori
chiar cu o tentă ironică sau alegorică, comparații-corespondențe între
principiile autorilor clasici și textele expuse în cenacluri, rostind frecvente
citate bine articulate, în contextul acelor ședințe de o înaltă ținută
academică, din scrierile lirice, unele suprarealiste, ale lui Baudelaire, Paul
Valery, St. Johan Perse, E.A. Poe, W. Williams, S. T. Eliot sau Dylan Thomas,
sau evidenția și legitima prin negare anarhismul spiritual al dadaismului… M. Iv.
cocheta foarte relaxat și realiza judecăți de valoare, textualizând într-un
limbaj doctrinar eclectic și estetizant, narat și mai puțin suprarealist, cu
Paul Eluard, Pierre Jean Jouve, Guillaume Apollinaire și, într-un cadru
ofelian, cu Jean Arthur Rimbaud. Nega, cu accente sociologice radicale,
valorile civilizației tradiționale, până a le ignora sau le spiritualiza și extrapola
în mediul social și politic contemporan, împreună cu Roland Barthes, André
Breton-Tinchebray (Orne), Paul Claudel, Pierre Reverdy, Tristan Tzara, Umberto
Saba și cu Giusepe Ungaretti…De multe ori, particulariza în expresii, cu o
spontaneitate genuină, rezonanțele meditative ale sensibilității și
neliniștilor cotidiene, preparând pe loc imagini și soluții politice, pe care
le releva cu accent anecdotic, ca pe o iubire aridă, dezalienantă, pe care o
asocia cu melancolia și singurătatea în fața neantului, cochetând, de această
data cu Vittorio Sereni, Garcia Lorca, Allen Ginsberg, Hermann Hesse, Robert
Musil, Raymond Queneau și cu J.R. Jimenez, sau, de multe ori lua figura
profetului, tălmăcind mesajele transmise de textele auctoriale ale
participanților cu creații în ședințele de cenaclu sibiene, aducându-le în
luminare poetică, prin descifrarea facilă a misterelor existențiale și prin
explorarea de filoane filigran din textele cu valoare axiologică lavelliană,
expuse de creatorii cenaclului.
Lucra cu o sumă de culturi și învățături, cu
multiple experiențe bine sedimentate în conștientul și lăuntricul său, pe care
le releva spontan, dialogând cu noi și împreună cu Saint-John Perse, Marcel
Proust, Paul Claudel, Franz Kafka, David Herbert Richards Lawrence, Bernard
George Shaw, Craig Marianne Moore, E. W. L. Pound sau cu William Carlos
Wiliams.
Apăsând, apoi, pe pedala realismului în
lucidele sale observații, îi semnifica pe Cesare Pavese și pe Salvatore
Quasimodo, contând, de asemenea, pe ideatica lui Rabindranath Tagore și pe
personalitatea singulară și expresivă a liricii lui Rainer Maria Rilke, pe
unicitatea și valoarea ei intrinsecă...
Mircea Ivănescu s-a configurat, astfel,
într-un simbol creator, critic și formator al neoexpresionismului și
postmodernismului literar! - De ce? Pentru că a reușit o sindinamică spațial
sinchorologică a literaturii autentice, raportat la mediul intelectual, în
principal la toposul literar sibian, o inducere a acestui curent postmodernist
narativ formalizat prin estomparea sau chiar substituirea narativă, mai
agresivă a lirismului în poezia românească contemporană… A reușit cu success
acest lucru, așa cum o releva însăși Mircea Ivănescu în ”Poezia e altceva, vol.
Versuri, 1968”, argumentând prin intervențiile sale edificatoare, prin
structurarea accentuat anecdotică, expresionistă și ficționist transfigurativă,
prin formele sensibile şi abisale în canoane literare impuse de el, de la
satiric și până la descifrarea parmenidică, misterele ființării. Prin poezia sa
inedită și prin critica doctă dezvoltată, în principal, în cercurile literare
sibiene, Mircea Ivănescu a fermentat suprarealismul și a activat expresionismul
în lirica națională, extrapolându-le cu mult succes în poezia românească din
acei ani memorabili pentru literatură, devenită pentru noi, o bază valorică
pentru elevația creației lirice stilizate, postmoderne, cu sedimentele
impresiilor entive, lăuntrice, revelatoare... Reuşise, într-un scurt timp,
Mircea Ivănescu, cu modestia de care era copleșit, fără a eluda pe alți
făuritori de literatură românească din acea perioadă, inducerea masivă și
critică a posmodernismului în spaţiile literare româneşti la sfârșit de secol
20 și început de mileniu, la cotele pe care le reușise alţi titani ai
literaturii în alte spații literare, cu un timp în urmă, amintindu-ne, desigur,
de critica marii literaturi, prin Mircea Ivănescu, de Allan Edgar Poe, W. C.
Wiliams, Henry Louis Mencken, Edmund Wilson și de John Crowe Ransom, în critica
literară și și în eseistica americană, de Andre Gide, Jules-François-Élie
Lemaître, Andre Maurois, Andre Thibaudet, Charles Mauron, Jean-Pierre Richard,
Jean-Paul Sartre și de Lawrence L. Goldman, în critica literară și eseistica
franceză (v. Pierre Boisdeffre), de Friedrich Gundolf, Karl Kraus și Werner
Krauss în critica literară germană, de Eugenio Montale și de Antonio Gramsci în
critica literară italiană, de William Edmund Gosse, Edward Herbert Read,
Middleton John Murry și Arthur Symons, în critica literară și în eseistica
engleză, de Gomez de la Serna și Miguel de Unamuno, în literatura spaniolă și
nu numai...
Prin erudiția și talentul său
scriitoricesc, cât și grație activității de traducător, prin numeroasele
traduceri din limba engleză și germană, să nu uităm traducerile din Wiliam
Faulkner (Povestiri...), Francis Scott Fitzgerald (Marele Gatsby), Soren Aabye
Kierkegaard (Şcoala creştinismului), Friederich Nietzsche (Naşterea filosofiei
în epoca tragediei greceşti), de culminarea cu traducerea - capodoperă a
romanului Ulysses, al prozatorului irlandez James Augustine Joyce, scriitorul
Mircea Ivănescu a devenit reper literar de cel mai înalt rang în literatura
română și, de ce nu, în literatura universală a sfârșitului de secol 20 și cea
a începutului de secol 21...
De multe ori, în prezența marelui
scriitor poet eseist și traducător- poliglot Mircea Ivănescu, cel propus în
anul 1999 pentru „Premiul Nobel” pentru literatură, de catre Asociația
Scriitorilor Profesioniști din Romania, la solicitarea Comitetului Nobel al
Academiei Suedeze, găsindu-mă, modestia sa nedeterminată, conjugată cu înalta
sa cultură, cu bucuria inocentă, ingenuă, pe care i-am sesizat-o chiar și în
momentul în care i-am oferit un exemplar din primul meu volum de poeme și
esseuri intitulat „Despre neînceput”, editura Hermann,1992, oficializându-mi cu
multă bucurie
și nedeterminare, exclamativ, sosirea în literatură.
Cine nu-şi doreşte fiinţarea în
Mircea Ivănescu, in acel templu al verbelor şi al căutării de lumină
prometeică, în aletheie, la adâncimea înaltei cunoaşteri iniţiatice, dincolo de
comprehensibilul comun şi rugozităţile sediment ale pseudoconştiinţelor
claustrate de apocaliptic? Cine nu l-ar urma pentru a transgresa cotidianul
insolit al propriului Ego, uneori agresiv, alteori într-o nebănuită recluziune,
atunci când ei încearcă neputiincioși descifrarea finalităţii metafizice
printre tautologii şi locuri comune?! El s-a înalţat „într-o lumină care nu mai
e a soarelui, ci a muzicii vorbelor în Edenul poetic al sfârşitului de secol,
cu siguranţa perenităţii,
având şansa
unică de a pătrunde cu ea în panteonul marilor literaţi români imediat după
Lucian Blaga şi Ion Barbu, odată cu Nichita Stănescu, desigur, în faţa lui
Leonid Dimov, Grigore Hagiu ori Cezar Baltag şi mult înaintea poeţilor Petre
Stoica, Anatod Baconsky, Matei Călinescu, Modest Moraru și Alexandru George,
învăluind, astfel, cu rostirea-i simbolistică, oceanul de linişte al furtunilor
homerice pentru o primenire a versului într-o retorică arhetipală şi în
reveriile uraniene ale lirismului orfic.
Dialogul livresc cu domnia sa, din care
nu pot să exclud acceptul primirii tezei mele de psihologie „Despre învățarea
umană”, calificată cu „magna cum laude” de prof univ. dr. Alexandru Hudițean, conducătorul
Școlii doctorale de filosofie, o lucrare cu referiri analitice la pozitivarea
comteiană a cunoașterii prin inducția bergsoniană de informații, la efectul
memo-structural al biosintezei chimice catalitice neuronale în epifiză-glanda
pineală pe suportul matriceal genetic intelectiv humeian uman, la
fenomenologismul sartreian și existențialismul tipic jaspersian, să deduc înțelegerea,
de către domnia sa a identitarilor cunoașterii psiho-afective jeanpiagetiane ca
determinanți majori ai evoluției spanceriene ș.m.a.. Toate acestea au
constituit un permanent antren la inedit şi la transcenderi metafizice
biunivoce. Prezența în jurul marelui poet M. Ivănescu, de fiecare dată mă
fascina și mă fericea…! De aceea, îi voi păstra în memorie, cât voi trăi,
imaginea vie...!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu