Literatura> Al.Brad, „acasă”; autor: Gheorge Apetroae dlB

 

Literatura eseistică: Alexandru Brad, "acasă".

Comentariu de Gheorghe Apetroae, Sibiu

Dacă scriitorii Grigore Vieru şi Leonida Lari aveau să treacă în Edenul cerului lazur, lăsându-şi rămăşiţele în țărâna sfântă a Basarabiei româneşti, mereu cu gândul la reîntregirea României cu Câmpiile Elizee ale Basarabiei și codrii celești ai Bucovinei, atunci vă spun că nu am găsit un scriitor român contemporan mai român decât poate Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor, Ioan Alexandru sau Radu Selejan, care să apară în literatura noastră după 1959, anul în care am început să scriu şi să mă intereseze domeniul literaturii române, un poet și un gazetar care să tânjească atât de mult după locul natal şi să iubească cu atâta înflăcărare satul românesc, să-l proslăvească cu responsabilitate şi mult simţ etico-civilizator, aşa cum este poetul Alexandru Brad. Dar cine e Alexandru Brad? S-a născut la 27 octombrie 1938, al cincilea din cei nouă copii ai Corneliei (n.Barna) şi ai lui Traian Brad din Pănade, satul lui Timotei Cipariu din judeţul Alba, nu altul decât fratele poetului şi omului politic, Ion Brad.

De ce vorbesc, de Alexandru Brad şi ce m-a îndeamnat să-l abordez ca poet și mare patriot? Pentru că era prin anul 1983. Activam atunci ca inginer şef la una dintre cele mai mari entry- price agricole din judeţul Sibiu, la Ocna Sibiului. Era o vreme când activitatea cotidiană, diversitatea lucrărilor şi acţiunile într-

un asemanea domeniu îţi solicitau, desigur, la maxim, toată puterea fizică și intelectuală, toată voinţa ta, îţi ocupau tot timpul şi nu ştiai decât să vorbeşti cu pământul acela şi să-l îngrijeşti ca pe propriul copil…! Dar, s-a întâmplat ceva...! Era la o oră de dimineaţă însorită de primăvară, spre vară, când spre mine se îndrepta dezinvoltă, parcă rupând rândurile spre o revendicare, pe care o credeam profesională, inginera B.G., fluturând în mână o revistă, ca pe un stindard după o cucerire războinică… - Te rog, citeşte G.A., această revistă…! Era revista „Flacăra” redactată de A. Păunescu! Preocupările şi tensiunile producţiei mă făceau să uit cu totul de literatură, de preocupările mele de creator literar din anii de liceu de la Fălticeni, nelăsându-mi acum un răgaz... Văzându-mă atât de încurcat, cu frica de a o refuza și de a nu-i aborda revista, mi-a deschis-o ea la o pagină în care am putut observa, de la distanţă, un titlu scris cu majuscule: „RECVIEM, pentru bunicii mei”. M-a cucerit această sintagmă. Revista cu pricina nu mi-ar fi trezit un interes şi putea să-mi rămână necitită, dacă doamna inginer n-ar fi fost insistentă. B.G., subalternă în exercițiul tehnic al producției, înregistra acum o primă victorie asupra mea, de data aceasta cu poemul lui Alexandru Brad, publicat de Adrian Păunescu în acel număr din Flacăra. Titlul era reflexiv, provocator şi mă interesa acum…! I-am luat nerăbdător revista din mână şi am început lectura poemului cu glas din ce în ce mai tare, cu tot mai multă înflăcărare, din care parafrazez: ” E în Ardeal un sat cu pomi bătrâni,/ în care-s trezi ai mei, ca o pădure,/ rărită an de an în legea ei,/ de aprigă nemernica secure,// La el mă întorc, atât cât îmi stă-n putere / cu aceeaşi caldă bucurie,/ ca la un ţărm în care bate unda/ de sânge bătrânesc şi apă vie./.../”. Citeam un poem care, în plin regim comunist, era revendicativ, bine articulat și încărcat cu metafore, fascinant..! B.G. realizase o a doua victorie asupra condiţiei mele de atunci...! Reflectam îndelung, pe măsură ce citeam poemul, la curajul acestui gazetar de la Scânteia, care nu era altul decât Alexandru Brad. Făceam pauze de respiro, după tumultul unor versuri, cum ar fi: „ Frâng pâinea. Nu e acea pe care-o ştiu,/ deşi era mai rară ca acuma/ Şi nu e albă, nici crescută nu-i,/ cum o creştea cuptorul ars de muma,/”..., sau exclamam la versurile în care se arătau inechităţile socialului rural de atunci: „ Noi, dragul nostru facem ce putem/ pe aici pe lângă casă, ca bătrânii,/ noroc cu voi, că după cei de- aici / ne-ar da ca mâine se ne mânce câinii/.”, sau cântam dizarmonic la versurile: „Şi stiu că-s drepte rosturile ţării,/ că-n fruntea ei avem un om de soi,/ tot din ţărani crescut, că- aşa-s ţăranii,/ au lemnul sănătos pentru altoi./”, apoi mă legănam de pe un picior pe altul cu un ritus de revoltă, la versurile: „ Dar iar mă-ntreb şi zic/de ce dreptatea-i pusă la mijloc,/ de ce la noi mai sunt boieri/ care trăiesc după săraci,/ de ce anapoda se dă pământul,/ pe braţ de muncă, tânăr sau bătrân,/ unii cosesc pe deal, alţii pe luncă,/ unii adună spini şi alţii fân”, apoi îmi accentuam revolta, la versurile: „ Hotarul nostru pacă e bătut de gheaţă,/din an în an, tot mai blestem,/ se ară cu tractoarele pe fugă, mai rău de cât aram cu plug de lemn”, sau îmi schimbam paloarea feţii, spre un regret patern şi de compasiune, la versurile: „ Iar la grădină suntem noi bătrânii,/ că tot avem mijlocu-n covoiat/”....Toate aceste schimbări de nimică cu accente şi reacţii psihologice ca de paroxism, de înverşunare, îmi erau observate de cei care erau la acea oră în preajma mea şi care, de la acea dată, şi-au dat seama că au de a face, nu cu un om rece, aşa cum păream de ani de zile de activitate în fața lor, ci cu o persoană sentimentală, simțitoare la principii umane…! Un moment memorabil, pentru un poem la fel de memorabil..! Am apreciat public curajul înflăcăratului Adrian Păunescu, de a publica în revistă un asemenea poem. Pentru că în acea perioadă cine avea curajul să pună în evidenţă racilele sociale, nu puţine, atunci, pentru că orice mijloc de exprimare ar fi folosit, nu avea decât un sfârşit dramatic… I-am considerat, aşadar, şi lui Păunescu gestul sacrificial, deşi nu-i prea suportam acestuia versul prea clasic și "urletele" mobilizatoare de înflăcărare, amplificate de microfoane în spectacolele Flacărei, decibelii care mă deranjau şi îmi oboseau auzul, cu toate că îi apreciam mult lirismul poetic şi pe el, ca poet… L-am apreciat, dar, pe Alexandru Brad, poetul care îmi devenise prieten în ani, pentru curajul nemaiîntâlnit la alți poeți, dar şi pentru că acesta reuşea să sublimeze într-un singur poem toată condiţia satului românesc de la acea vreme, decelându-i şi radiografiindu-i structura elementelor etico - morale şi politice- sociale pe componente, pentru a evidenţia faptele reprobabile şi grava diluare a principiilor morale, a valorilor intrinseci ale toposului rural românesc, liantul naţiunii române de veacuri...! Erau versurile unui scriitor pe care, să mă ierte acum pentru preceptul meu de atunci, îl consideram minor, eu fiind un emfatic la gândul că la vremea când eram licean şi în primii ani de facultate scriam în vogă poezie, cu mult succes, iar acum domeniile literare, pe care le abandonasem, nu însă fără regret, mi se păreau chiar desuete şi mult prea neimportante.

Era, atunci, cu puţin timp înainte de a lua contactul cu marele poet contemporan și traducător român, scriitorul Mircea Ivănescu, cel care venit la Sibiu de la București, avea să mă determine să reiau activitatea literară, prin obligarea mea de a scrie excesiv de mult şi de a-i prezenta săptămânal scrierile... S-ar putea ca momentul Alexandru Brad să-mi fi declanşat acea stare anamnezică, care să-mi reamintească şi de un alt fel de a fi al omului, de un trecut al meu şi să mă determine să reiau activitatea literară și filosofică, în care mă consideram la acel timp, un templier redutabil, cu toate că o abandonasem de mai mulţi ani şi pe care nu ştiam decât să o banalizez, acum, fără a mă exterioriza într-un mod accentuat... Dar, Alexandru Brad prin poemul său mă mobilizase și, mai târziu, când am avut ocazia să-l cunosc personal în Bucureşti la Societatea Inginerilor Agronomi, cât şi în urma publicării articolelor mele de cercetare tehnică și ştiinţifică şi comentarii politice, cu zecile, în revista „Agricultura României”, o revistă profesională pe care a condus-o domnia sa mai mulţi ani, devenisem unul dintre prietenii săi. Aşa, stând lucrurile, m-am mobilizat pentru această intervenţie a mea și trebuie să ştie de acest lucru Alexandru Brad, iar aceasta o socot ca pe o datorie de conştiinţă şi de gratitudine, o încercare de recuperare a unei literaturi flamante din noianul umbrelor culturnice..!

Tot ce pot azi să spun, este că tot de atunci, îi port neîncetat în memorie poemul „Recviem...”. Aproape zilnic îmi vin în memorie versurile sale ce exprimau adevăruri, acum istorice. Un poem şi social şi moralizator, dar şi patriotic, destul de estetizat... Un poem scris atunci când nu puteai vorbi nici de realitatea ţăranului îmbătrânit şi de condiţia, uneori precară, a agriculturii... Dar el nu a pregetat a le exprima cu atât aplomb în versuri, precum: „ .../ajuns în faţa casei buimăcit / cuvintele n - au braţe- a ne cuprinde/ şi moşul scoate un rachiu bătrân/ şi buna împle masa cu merinde./... După cum ştii, nu-ţi spun o veste nouă/ Sunt lucrurile tot mai rele-n sat/ Căci s-a ajuns ca-n ale brazdei/ Să fie rară mâna de bărbat/ Mai sunt, ce-i drept, câţiva, puţini la număr,/ Care, se zice, ne conduc pe toţi,/ Aceştia, să ne fie cu iertare, / Ne vâră mâna-n straiţă! Parcă-s hoţi!/" (am reprodus poemul din memorie, pentru că nu mai dispun de textul scris).

Pentru că totul trebuia să fie numai perfect, când acest lucru nu putea fi... Consider acest poem, al lui Alexandru Brad, un poem referenţial în reflectarea unei nestrămutate legături a românilor din Ardeal cu glia, cu toposul natal. Am simţit aici legăturile strânse ale poetului Alexandru Brad cu toposul locului natal şi preocupările nebănuite faţă de condiţia satului românesc. Mai târziu, din răsfoirea volumului său de versuri, intitulat „Carusel”, apărut la editura Eminescu, în anul 1979, am reţinut aceleaşi elemente topologice rurale româneşti, ce-i aureolează creaţia, din poemul său expresiv, intitulat „Fântână”, în versurile: ” Vă simt suflarea rece şi doar sunt / Oglindă de-aşteptări ascunsă-n apă,/ Şi setea vă răstoarnă-n cerul meu,/ Şi cerul se dilată să vă-ncapă... ”, sau din poemul „Acasă”, în versurile: „ Acasă - apă vie, cald cuvânt, / Acasă - locul sfânt/ În care simt că sânt chiar când nu sânt/, iar din poemul „Inscripţie pe o potcoavă”, închinat lui Fănuş Neagu, versurile: „ Mi-e dor de cai, de cai adevăraţi/ Hrăniţi în vis cu foc, înaripaţi,/ Mi-e dor de-o sanie şi de un ham/ .../ Mi-e dor de cai, ca de copilărie /.../”. I-am simţit atunci legătura monolitică şi perenă, inexpugnabilă cu spaţiul existenţial românesc transilvan... Acest lucru explicitează magnetismul anastomozelor funciare puternice ale românilor transilvăneni de locurile lor genezice, de legăturile cu ele, de jertfele lor pentru glie, ce sunt genomice, ancestrale şi care nu pot fi nici azi și nici când rupte. Alexandru Brad e un legat redutabil de ele și se constituie în exponentul grijii pentru menţinerea acestor legături cu conotații simbolice, ancestrale. Se va exprima poetul în acest sens, în poemul: ” Numele meu în tăcere”, în versurile: „ ...câte spice de grâu copt în mirişte/ şi câtă nesfârşire în cărare/ câtă alergare în această odihnă/..../ atâta sudoare, înclinându-ne frunţile/ atâta risipire de tinereţe”, cât şi în versurile poemului „ Roşu de inimă”: ”... e veghe starea ta primară/ Ca primăvara să dea-n vară,/ Părinţii stinşi să ardă- n fii/ Cât mai albastru, cât mai vii././....”. Foarte frumoase şi din mult adânc, al său, spuse !

Am trăit cu Alexandru Brad acea nerăbdare a copilului plecat în oriunde, de a se întoarce mereu pentru a călca în locurile de joacă cu copiii satului şi pe locurile muncite alături de părinţii şi de fraţii săi, pe propriul ogor, în trecut, mijlocul unic de subzistenţă al majorităţii românilor. Se trudea în „loc” cu râvnă, cu sudoare şi cu bucuria de a avea prin munca ţarinei cele trebuitoare. Născut, nu departe de Blaj, am simţit în aceste versuri influenţa pe care a avut-o asupra sa spiritul naţional cultural- latin al Blajului. Am reţinut grija de a transmite continuitatea neamului şi a spiritului locului din toposul ardelean rural-agrar al Pănade-lui, urmaşilor poetului, în poemul „Rânduri pentru fiul meu”, în versurile: „ Ulciorul să nu-ţi sece niciodată- // Chiar marea de s-ar stinge vinovată,/ Să simţi pe limbă cum foşneşte grâul/ Ca în năvodul lunii ramul, râul,/ Să-ntorci în bine răul, cât de bine,/ Cinstit mai mult, de poţi, să fii ca mine,/ Să legeni şi să arzi în vorbă dulce, / Să dai şi nume, să ciopleşti şi cruce,/.../...În toate risipit să te înduri./...”. Se observă o grijă permanentă pentru perenitatea antropologică a ruralului!.. La acele locuri bătrâneşti, din Pănadele natal, se întorcea de la Bucuresti de mai multe ori pe an Alexandru Brad cu bucuria, cu nerăbdarea şi cu memoria bunicilor şi părinţilor. Se va confesa poetul în poemul „ Stea polară”, în versurile: „....Numai aici îmi pot uita vârsta,/ Zidit în trupul tău veşnic,/ Tânăr şi roditor/ Pământ al nemuririi neamului meu (…).” şi în acelaşi poem, „Acasă”, în versurile: ”Acasă - cât mai e câte-un părinte,/ Acasă - şi de sunt numai morminte / Ne dau puteri aducerile-aminte;/ Aici, acasă-i şi balsam şi rug,/ Un neam străvechi încovoiat pe plug/ Din care nici în moarte n-o să fug…”. E acea contopire genetică - panteistică și sacră a teluricului a pământului cu spiritul oricărei entităţi umane, iar câmpul existenţial al poetului îl gravitează mereu spre referenţiale genezice.

E îngrijorător pentru poet că la aceleaşi locuri se întoarce şi astăzi, acasă, tot mai în vârstă, fiind, Alexandru Brad, la pietrele de hotar ale neamului. Şi astăzi se întoarce poetul, gârbovit de ani şi de frumoasele amintiri ale locului natal, şi tot atât de nemulţumit, ca şi atunci când îşi scria poemul ” Recviem pentru bunicii mei” şi, ca și la acea vreme, prea necăjit şi prea tulburat de sălbăticiile locurilor de atunci, ca şi de acum,” locuri” rămase nelucrate, ţelini grase și sfinte, dar neroditoare...??

Îl ştiu pe Alexandru Brad cât suferă, ca un Sisif de lucrurile nefăcute bine... I-am simţit durerile şi i le ştiu din bucuria cu care îmi publica articolele mele cu un conținut nu mai puţin caustic şi mai adevărat, privind condiţia agriculturii şi a satului românesc de după revoluţie, în interesanta revistă „Agricultura României, pe care o conduce de mai mulţi ani, ca director.

Nu-l bucură nici condiţia satului românesc de astăzi şi de aceea îşi dă poetul militant tot obolul vieţii rămase, pentru îndreptarea racilelor şi pentru reînflorirea satului românesc, ca o datorie sfântă şi pe viaţă ce o are la părinţii, bunicii şi strămoşii săi, cu gândul la o întoarcere lăuntrică, „Acasă”… Pentru că se exprima poetul în poemul său ”S-ar putea”, în versurile: „ ...trupul meu peste clipă să-ţi rămână de veghe / s-ar putea să mă chemi când e ceasul mai drept/ când la vremea poruncii nu mai fivom pereche/ când din ora aceea ar mai fi de trecut/ ca o apă stătută doar un pas, o părere/ s-ar putea ca bezmetic, muribundul minut/ să m-abată la ţărmul înnecat de durere...!”. O radiografie a socialului şi soluţia îndreptării, le expune poetul Alexandru Brad în poemul său ” Lemnul de umilinţă”, în versurile: „Niciodată / Furtunile / Nu-şi asmut dulăii / La umbrele tufelor,/ La poalele codrului./ Ele cu munţii, se-ncaeră,/ Cu fruntea pădurii - / Să calce, / Să îngenuncheze./ Securea caută / Copacii rămaşi./....”.

L-am considerat şi îl găsesc şi acum pe Alexandru Brad, un neobosit activist al presei vremii şi al culturii române, aşa cum îl observase şi-l preţuise public atunci, Adrian Păunescu, și chiar şi cu puţin timp înainte de plecarea sa în eternitate, referindu-se la acel strălucit poet de suflet al neamului și al său, care i-a fost, nu altul decât Alexandru Brad... Il va preţui pe poetul „ Recviemului pentru bunici” şi Ion Gheorghe, care în postfaţa la volumul „Carusel” exclamă: „ - Iată-l pe Alexandru Brad, cel până peste cap implantat în solul bătăliilor realităţii, scuturându-se, atât cât trebuie, de toate ţărânile. El vine în poezie dintre ziariştii de linia întâia ai presei... fierbinţi..., din zmulgerea lui din teren şi faptul diurn a rezultat bărbăţia filosofică a cântecului din cartea (sa) de poeme ce a păstrat numai Fiorul celor la care a fost martor pe viaţă. Adică Esenţa... ceva de totdeauna pentru totdeauna. Adică Poezia...”. Am citit, nu de mult timp, articolul lui Alexandru Dumitru în periodicul PORT@LEU, pentru ca să aflu de pledoaria culturală a lui Alexandru Brad pentru întoarcerea prin literaturaă la unitatea naţională, să aflu că <<“Presa culturală românească se îmbogăţise, încă din anul 2009, cu un nou titlu, foarte preţios. Este vorba despre … serioasa publicaţie ” Acasă”, (acest titlu va spune mult) periodic …editat de Fundaţia Naţională “ Satul românesc”, condusă de cine altul decât de poetul Alexandru Brad… „O publicaţie aparte, solemnă, înfăptuită cu devotament şi dăruire de un colegiu editorial… de elită, care îi reuneşte pe Eugen Simion, Viorel Mărginean, Horea Bădescu, Ion Brad, Lucia Mureşan, Ştefan Dincă, George Filiti, Răzvan Voncu, Petru Poantă, Ioan Sălcudean, Mircea Popa, Petru Sechel…Mircea Tomuş…>>. O publicaţie globală a spiritualităţii naţionale, reunind în paginile sale acea intelectualitate contemporană livrescă și verticală, durabilă, fidelă unui românism echilibrat, dar esenţial şi … unui consevatorism la fel de echilibrat şi esenţial… Se spune, în continuare în acest articol, de faptul că în numerele publicaţiei “Acasă” au fost și sunt implicaţi cu scrieri literare de factură spiritual naţională: Cristina Crăciun, Ioan Opriş, Petre Pandrea, Ioan Buzaşi, Nichita Stănescu, Dan Hăulică, Ion Brad, Răzvan Teodoresco, Dumitru Popescu, Maria Corduneanu, Răzvan Voncu, Fănuş Neagu... De asemenea, sunt omagiaţi la aniversar, “în semn de apreciere şi deosebit respect … reperele verosimile (naţionale): Ioanichie Olteanu, Ion Lăncrăjan, Ion Rahoveanu, Toma George Maiorescu, Miron Scorobete, Augustin Buzura, Nicolae Dragoş… De ce “Acasă”?. Pentru că Alexandru Brad, în toată viaţa lui, indiferent unde a umblat, a fost în totul, în spaţiu şi în timp, în tumultul efervescenţei sale spirituale, numai şi numai acasă…!

Pentru că se exprima poetul în poemul ” Numele meu în tăcere”, în versurile: „câtă linişte în această nelinişte/ câtă neîmpăcare în această împăcare/ câte spice de grâu copt în mirişte/ şi câtă nesfârşire în cărare/ câtă alergare în această odihnă/ câtă supunere în această tristeţe-/ atâta sudoare, înclinându-ne frunţile/ atâta risipire de tinereţe/ câtă nelinişte în această neodihnă / câtă sfiaslă în această durere…!”.

Premoniţia unor timpuri de bine, într-o nelinistită aşteptare şi de încredere într-un anotimp nou, al seninului primăverii pământului o relevă acest futurist, Alexandru Brad, atât în poemul comentat, intitulat ” Recviem pentru bunicii mei”, în versurile finale: „Mă-ncred în anotimpul nou în care / Pământul va miroase-sărbătoare”, cât şi în poemul său apollinic „ Semnul care rămâne, în versurile: „ (...) Să aşezăm în pământul poemelor noastre/ Sămânţa curată, iertată de lacrimi,/ De nedreptatea făcută părinţilor noştri,/ Să rămânem cu fruntea sus / În febra mistuitoare a revoluţiei/ Până la ultimul, inegalabilul/ Şi adâncul răsuflet/ Al trecerii noastre în lumina/ Care macină la rădăcina nopţii./”, sau în poemul „Inscripţie pe o coloană, în versurile „.../ În tot ce valul veşnic spală / În tot ce timpul creşte-n noi / Nu-s numai fructe de-ndoială / Ci şi nădejdea-n calde ploi...”

Îl felicit pentru trecutul său literar curajos și-mi manifest gratitudine pentru prietenul meu-înflăcăratul poet patriot Alexandru Brad, pentru tenacitatea abordării socialului românesc prin mijloace culturale, mult necesare şi la această vreme, pentru acţiunile sale sinergice naționale, prin fundaţii şi publicaţii, ca un prim autor de inducere a preceptelor etico-politice morale în ruralul românesc, în perspectiva reconstrucţii sale aletheice şi sincategorematice durabile. 15.09. 2009, Gheorghe APETROAE, Sibiu.

Această postare nu va apărea în secţiunea Flux a altor persoane decât dacă o distribui