EL, EMINESCU
Autor: Gheorghe T. Apetroae, Sibiu
(poem pe care l-am scris într-o seară senină dintr-un început de iunie,
aflat cu soția și copii pe marginea străjuită de tei înfloriți, a lacului
din Cătămărăștii Ipoteștilor, plin de nuferi și de trestii, prin anul 1983).
Când pe harfele de unde
stele cad şi se aprind
orgi selenice pe lucii,
valuri risipte-n grind,
fruntea - boltă peste veacuri-
El și-o-nclină visător,
să-şi revadă-n codri lacul,
strălucirea în izvor...!
Pe azure văi de cuget
cu ochi negri lin(i) coboară
El, Luceafăr al iubirii,
printre nuferi să răsară…
Cu Luna se plimbă-n trestii,
iar din cornu-i de argint
îşi desfată nemurirea,
dă tăcerii dor şi gând...!
Teii, încărcaţi de floare,
ning miresme de amor,
El, luceşte-n rostul lumii
spre trecut şi viitor…! . Din grădinile de aur
îi culege Lunii crini-
să-i păstreze-n templul firii
candelabre de rubin...
... El, ecoul între clipe:
stea cu duh prin galaxii;
arc de cer în El - lumina
celei mai pure lumini...!
Din volumul ”Depășirea trecerii”, Editura FIAT-LUX, București, 2000; Revista „Foaia Poporului” - ASTRA, nr. 6, ianuarie, 1993.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu