NICHITA STĂNESCU
Comentariu: Gheorghe Apetroae Dela-Boroaia, Sibiu
Nichita
Stănescu, poetul rebel, eseist, scriitor prolific - aesthesist și inovator,
reprezentant al neo-modernismului romanesc, s-a născut la Ploieşti la 31 martie
1933. Între anii 1944 şi 1952 a urmat Liceul Sf. Petru şi Pavel din Ploieşti
(actualul „Mihai Viteazul”), iar în perioada 1952 – 1957 a urmat cursurile
Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti. În martie 1957 debutează
cu poezie în revistele „Tribuna” din Cluj şi în „Gazeta literară”... În anul
1960 îi apare volumul de debut „Sensul iubirii”. După 4 ani, în anul 1964, îi
apare volumul „O viziune asupra sentimentelor” și în anul 1965 ”Dreptul la
timp” . La „EdituraTineretului” i se publică în anul 1966 cel mai dens excurs
poetic, volumul ”11 elegii” și în același an îi apare volumul„Necuvintele”,
pentru care primește premiul Uniunii Scriitorilor. Tot în anul 1966, un an
prolific creator pentru poet, îi apare volumul de poezii „Un pământ numit
România” iar în anul 1967, anul cel mai prolific editorial, îi apar volumele de
poezii: „Obiecte cosmice (Afa)”; „Roșu vertical” și „Oul și sfera”. În anul
1967 i se editează volumul„ Laus Ptolemei” iar în anul 1969, după ce își
reeditează „Necuvintele” este solicitat să îmbrățișeze munca de redactor șef
adjunct la revistele literare „Luceafărul” și „România literară” . În anul 1978
își publică poeziile scrise și majoritatea, deja publicate în reviste literare,
de pe parcursul a 10 ani de muncă rodnică creatoare (1968-1978), în volumul de
poezii intitulat „Epica magna”, un volum pentru care va primi premiul „Mihai
Eminescu” al Academiei Române. Scrie și publică în perioada în care desfășoară
muncă de redacție volumele de poezii: „În dulcele stil clasic”, 1970;
„Belgradul în cinci prieteni”, și „Măreția frigului”,1972. În anul 1979 îi
apare volumul „Opere imperfecte”, iar ultimile sale scrieri le publică în anul
1982, în volumele „Noduri și semne” și „Oase plângând”. Își înserează, pe
parcursul anului 1983, creațiile cele mai semnificative din perioada sa intens
creatoare, cu gândul de a le publica mai înainte de decesul său, pe care îl
presimțea și care avea să survină în același an, la 13 decembrie, în volumul pe
care l-a intitulat „Argotice – cântece la drumul mare”, însă acesta avea să i
se publice postum, mult după moartea sa, în anul 1992.
Mă voi referi, în continuare, la structura lirică și ideatică a unuia dintre
poemele sale, intitulat ”La începutul serilor”, un poem în care se impune
sideralitatea, fenomenologică în fapt și premonitiv cosmică, în perspectivă
ființială, un principiu natural de determinism cazuistic al gesticii umane, cu
o ființare trăită și aesthesisiată de poet în liniște, ca principiu categorial
armonic, în metafora versului său :”Dacă ridicai o mână, se făcea în arbori
tăcere.” Căutarea lăuntricului cu imaginea alterității, prin simpla privire a
partenerei, generează o rupere, un hiatus al fluxului temporalității, pe care
îl statuează imaginativ în versurile: ”Când mă priveai în ochi, împietrea o
clipită/ din a timpului curgătoare putere.”.. Asistăm, în continuarea poemului
lui Nichita Stănescu, la exercițiul de decantare a erosului cu o existență
ecstatică, eluviată în temporal, tocmai pentru crearea cadrului de reflexie a
poetului asupra polivalenței astrale a iubirii și asupra universalității
ontologice a ființării în dragoste, în care își găsește un loc bine definit și
contiguu regenerator, erosul universal: ”Simţeam că pot adormi, visând stele
locuite./ Şi, numai dacă m-ar fi atins umbra ta foşnitoare,/ aş fi putut
împinge nopţile-ncremenite/ ca pe-o elice-naintând, spre soare.” . Dar, cum
totul este în ireversibilitate existențial- temporală, poetul se relaționează
facil și la acel moment al perathosului infuzionat entropic în eros, la cel al
disipării și finității iubirii, un moment inerențial, pe care îl sugerează cu o
deosebită subtilitate la sfârșitul poemului său, în versurile: ”..Dar tot
timpul suna ceva...ceva răsuna,/ un cântec de iarba cosită, de taciturne mări,/
în care inima de-atunci îşi revărsa/ meandrele pierdutelor candori.” Da. Este,
acesta, un poem care prin structura sa ideatică certifică, încă odată, faptul
că Nichita Stănescu crea literatură, deținând, în construcțiile sale poetice,
un control permanent și plenar asupra ființării fenomenologice și metafizicii
Universalului. Deosebit! Gheorghe APETROAE, Sibiu
P.S.
Am abordat firea sa polivalentă și exultantă, energiile ideatice debordante, pe care le-a extrapolat, le-a sublimat și le-a cuvântat monumental în actul unei creații apofantice și mai puțin identificarea dimensiunilor estetice în structurile tropice - transfigurative și în conformațiile lirice ale operei poetice!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu