DESPRE COPACUL ADAMIC

autor: Gheorghe Apetroae DLB

*

Copac, te crești cu rod în tine, pomul liber,

cât stelele de ramul tău stau prinse

si-ți cântă înălțări…! Decopleșit de umbre,

o boltă trecătoare lesne păstorești:

credința sinelui-iubirea, ce i-ai interzis-o…!

Nu ești copac, doar pentru alții slugă…!

*

Neinterzis, te-ntorci în cer din rătăcire ,

de stele-nzepezit și-ncununat cu stele,

cu pasări mari-columbe, pe ramu-ți odihnind,

și vântu-l treci prin ramurile-ți desfrunzite:

austre-nflăcărări în inimă, sporindu-ți

izvorul tău de vreri, cu clipe împlinite!

*

Când știi că pom le-ai fost, un idol în plăceri

la cei sfințiți în rai cu-al florilor balsam,

cu rodul slobozit de-un șarpe-ncolăcit,

seduci și-arzi un rug în rod din primăveri

cu seve de neliniști stinse în dezăpezire,

adamic în păcat, cu har de-nmugurire!

*

Și-atât cât știi să crești vânjos în Prea-Înalt

și să-nfrunzești bogat, incendiat de flori,

în sfânt altar să arzi în ierni, de sărbători,

prea plin de rod, prea liber de păcat,

de vremi ucigătoare-aspre, ne-ntomnat,

neclătinat de vânt, rămâi și neîncovoiat!

*

Copacul-pom în tine biciuit de vânt,

adamic în al tău păcat, de vreri dezăpezit,

învăluit de raze, ai re-nverzit curat!

Nu ești copacul plans, uitat de demiurg,

uscat de ani prin rugii de pe hat…!

Al Evei, arcă vie ești, pe mările-n turcoaz,

cât ți-e cuvântul rug și veșnicia pat!!