DIN LIMITĂ, NICICÂND NU POȚI SĂ PLECI
Autor: Gheorghe Apetroae dlB
Cât pământească e a ta cădere
în suferință, vie, în culorile iubirii;
când toate câte sunt n-au preț,
tu, cel pătruns de-al poeziei ritm ,
fii bucuros... ai fost, ești și rămâi
un trecător prin vămile de foc cerești…!
*
Pribeag în suflet, abisal în gând,
și mântuit de plâns, neobosit în rugă,
de-ți vrei ieșirea din vâltoare,
cu tot ce-ți vine spre-mplinire,
bați căi pe creste și străfunduri...!
Din limită nu poți să pleci...!
*
Cât stele-ți mușcă din plăceri, avide,
dar poți ieși din al lor eu,
palatul din ruini ți-l poți zidi ușor…!
Cât sufletul ți-adie lin și demn în fire
și-un ne-nceput îl ții în rost robit,
....poți să te-ncrezi în nemurire...!
*,
Pe hăuri, mag, îți limpezești misterul
cu necuprinsuri albe, de ninsori,
stăpânii tăi ți-s îngeri serafimi pe cer,
pe flori, verduri și galaxii stelare,
pe vii și morți, pe poezii, vestale
și pe al surâsului fecioarei...!
*
Să nu speri, dar, în lutul tău alt ev, de foc,
lumini, din cerul care tu nu-l vezi…,
la care lesne să ajungi, nu poți…!
Fii bucuros că flacăra-ți rămâne
prezență vie-n osemântul firii…:
substanța-n trupul veșniciei…!
Din limită, nicicând nu poți să pleci…!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu