DIN LIMITĂ, NICICÂND NU POȚI SĂ PLECI
Autor: Gheorghe Apetroae dlB
Cât pământească e a ta cădere
în suferință, vie, în culorile iubirii;
tu, cel pătruns de ritmul poeziei,
fii bucuros că ești, ai fost și vei rămâne
un trecător prin vămi de foc cerești…!
*
Pribeag în suflet, abisal în gând,
și mântuit de plâns, neobosit în rugă,
bați căile pe creste și străfunduri...!
De-ți vrei ieșirea din vâltoare,
cu tot ce-ți vine spre-mplinire,
din limită nu poți să pleci...!
*
Cât stele-ți mușcă din plăceri, avide
dar poți ieși oricând din al lor eu,
palatul din ruini ți-l poți zidi ușor…!
Cât sufletul ți-e demn și lin ți-adie-n fire,
pe ne-nceput îl ții în rost, robit,
....poți să te-ncrezi în nemurire...!
*,
Pe hăuri, mag, îți limpezești misterul
cu necuprinsuri albe de ninsori,
pe cer ți-s îngeri serafimi stăpânii
pe flori, verduri și galaxii stelare,
pe vii și morți, pe poezii, vestale
și pe- al surâsului fecioarei...!
*
Să nu speri, dar, tu, lut, alt ev, de foc,
lumini din cer, pe care tu nu le vezi…,
la care lesne să ajungi, nu poți…!
Fii bucuros că flacăra-ți rămâne
doar o prezență-n osemântul firii…:
substanța-n trupul veșniciei…!
Din limită, nicicând nu poți să pleci…!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu