literatura, măcinând tainele, gheorghe apetroae sibiu

GHEORGHE  APETROAE  - DOR  DE  VEŞNICII

MĂCINÂND   TAINELE

Habotnic de trudă la cer, Soarele

îşi ninge galbene tainele blânde

în alint cu lumina regală a iernii,

risipindu-le în repezi torenţi...…

Îşi nuntesc  troienele  cu zânele  ,

în Unire, împotrivirile la dictat,

le orchestrează izvoarele-n regat…

Cu vântul înaripat, îngerul poporal

priveşte la cer şi bine - cuvântă ,

în apărare oprirea în El din luptă,
devorând, adamică, în dragoste,

zarea căzută  alături  de  sine !...

Se apără cu pieptul deschis iubirii

lumina luminii din  neam,slujindu-i

cu aripa-i întinsă spre cerul destin
în bine-cuvântarea-i trupească
a veciei  albastre din harul regal ...

Priveşte cum de furii tulburate-s

puhoaiele, semnele ne-trecerii,

purtându-le în loc, desmoşteniri-

molizii doborâţi de vânt în munţi,

îmbălsămând o vale  în  răşini

cu-n mol submers de ana-gustă…

Voinici, din iureşe şi tainice plutiri

îi trag, de multe ori, cu căngile

neglăsuind la mal , îmbrăţişându-I

cu greu , în ne-vorbitele frăţii...

Îi duc şi îi lasă dincolo de hat,

ascultându-le  ostentativ, ecoul

ca pe un  prohod  de cer  re-negat...

Le poartă  sfârşitul  în cu-vinte,

cum pe  arma  sa  de  veşnicii

spre rosturi  de locuri lacustre -

imaginea  unei  nobile  Românii…