IV. SONATA ASTRELOR
ZVON
Tu , călător în stele bătuceşti imensul
din cercul timp, în vrerea ta pierdut...
din neştiut aduni reci crini, roze şi irişi
şi mori cu florile de toamnă-n limoniu
sedus de-amurg !.. În cerul altei clipe,
porţi pe-ai tăi umeri, altă stea, delirul,
muşcând din firea ta, o stingere de rug
ce arde sub travea falsă a cerului lazur,
în El, în ametist şi-n chihlimbare roze!..
Din lira-ţi de păun îi cânţi, în Ei, sonetul,
chiar Lunii ce-ţi şopteşte - n fiecare val
al mării, un amor nestins. A o îmbrăţişa,
te urci desculţ pe zare-i, profetic şi regal
cu dorul la trecut, angelic, intonând
coralele serafe... cu gândul constelar
la jumătatea ta de stea, pe ţărmul realgar..
iar în nebunele iubiri de astre în plăceri,
gemi, tot în despărţiri, de încă alte vreri....
Doineşti din fluerul de soc, în altă rugă,
de frica revederii stelei tale-n umbră...
purtat de un zefir din linişti renăscut
aşa cum cerul, de iubiri s-arată obosit
şi geme-n valul mării, ca o rece toamnă,
în chinul frunzei ruginii din vii, foşniri
pe-alei de amintiri ce se ascund în iarnă
cu zilele - ţi rămase cresc în clocotiri
la zvonul unui timp de nouă primăvară!..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu