Literatura:LÂNGĂ LABIȘ, SUB CRUCEA TALIENILOR Autor: Gheorghe Apetroae dlB

 

Gheorghe Apetroae dlB- DEZVĂLUIRILE lui ION APETROAIE , critic literar și eseist, coleg cu Nicolae Labiș la Scoala Superioară de Literatură din București, despre ”CUM SCRIA LABIȘ ”:

ION APETROAE : ” ... pe Labiș, poetul firesc în manifestări, îl caracteriza spontaneitatea și acest fenomen era în drepturile lui și în scris. Este adevărat, Labiș -acest poet profund și cu trăiri intense- era spontan și în scris, dar el nu rămânea la prima manifestare a spontaneității. El relua ideea , imaginea și lucra îndelung...”

Da! Acest mod firesc în manifestările creatoare ale poetului Labiș mi l-a descris și fratele cumnatei mele, doctorul Gheorghiță Bârleanu, general în rezervă, fost comandant al Spitalului Militar din Cluj, de loc din Boroaia, coleg cu Nicolae Labiș la liceul ”Nicu Gane” din Fălticeni.. Îl reproduc pe Gherghiță Bârleanu: ”Nicolae Labiș era un elev bun la învățătură, printre cei trei elevi mai buni din clasă, mereu în întrecere, printre care mă număram și eu. Era spontan în gândire și mereu preocupat de poezie. Ne fascina pe toți colegii, prin rapiditatea cu care își expunea ideile în versuri...”

Cum și eu sunt din Boroaia-Moișa, nu departe de Mălinii lui Nicolae Labiș, după discuția cu Gheorghiță Bârleanu asupra poetului Labiș, am compus poemul ”El, Labiș”, pe care îl redau în continuare:

LÂNGĂ LABIȘ, SUB CRUCEA TALIENILOR

Autor: Gheorghe Apetroae dlB

*

Era atunci când El, pe codrii arși ai Suhei împărat,

vorbea cu fagii însetați din uscăciunea frunzei;

izvoarele-n prelins curgeau în adăparea ciutei

și-o stea-n galop pe cer topit, de arma tatălui străpunsă,

cădea pe ocoliș de munți, în inima poienii dogorâte...!

*

Era atunci când ochii lui scrutau lazurul pietrelor încinse,

din flișul ametist în despicarea stâncilor, de El atinse:

al Stânișoarei miez vulcanic, reaprins în ochii astrei...!

Dansau cu El, în apa Suhei, poienile cu luminări în arce

și sfinxul temător, sărit în cerul din fuiorul Parcei...!

*

De - atunci se tot încing în luminări la creste, focuri-

sudori cu iz de vâsc şi mosc din maldăre de cetini

în șuvoiri crisale de izvoare, purtate în beții stelare

și ciute-n cavalcade trec pe-alama feţelor agreste,

l-amiezi caniculare, satanice în duh, în inelări barbare…!

*

Tu-l vezi pe El, ca și atunci, pe obârşie-nfrățit cu linxul,

cu brazii cei înalți și retezați de vânt, la „Taliana cruce”,

cu fagii groși, căzuți și de țapini conduși înspre uluce,

tot suferind de prăvălirea lor sub stei în irizări năluce

spre poala muntelui întoarsă-n cer, la vânătoarea ciutei...!

*

În retrezire- i Stânișoara, când crestele-și veșmântă

cu văl de soare-ncins, nou duh, pe zare să-și aprindă,

tot altă stea căzută din abis, cu chip de căprioară,

de clonțul cel de fier al pasării cu aripi reci, atinsă,

în apa limpede a Suhei, bând însetată, ca să piară…!

*

Tu mergi la locu-i sfânt: măline creste și-l urmezi sălbatic

l-auz de clopote cu limbi însângerate, de furtuni purtate,

jelindu-i inima din ne-nceput sub Taliana Cruce, ciutei

de-al pasării cu clonț de fier, de-atunci, străpunsă:

un zbor fatal al glonțului patern, din flămânzita pușcă…!

*

Dragi, locurile lui, „Mălinii”, la-altar de cer, sub crucea

de atunci și-acum, cu al lui glas atins de dor îți cântă...!

Gheorghe Apetroae dlB, Moișa-Suseni, 20.08.1988