BALADA UNEI NOPȚI DE IARNĂ
Autor: Gheorghe Apetroae
*
În anotimpul alb și indecis al firii tale, stând mereu să cadă
zăpezile cu rost de veșnicii, cuprinse-n gândul ei, tăcute,
în noaptea rece tristă-n giulgiu ei de fulguiri și gheață,
în strai cusut cu fir de borangic, te lași uitat în al ei viscol,
s-acopere cerdacul și al tău prag, să-ți troienească viața…!
*
Plutesc și-acum ninsorile în vânturi peste noapte- aspre
în gerul ce îți desenează fața, cuprinsă-n albul de mireasă,
zăpezi ce către tine vin și cântă celebre simfonii, vieții,
secundelor cuminți ce-ți ard în candele misterul
dimineții,
când cerbii zvelți încă îți trag la sania iubirii, în buiestre…!
*
Îți cresc polare și acum în urnă zăpezi pe buze și pe suflet,
din noaptea lungă- dantelată și în volan de borangic,
ce tu i-l țeși mereu cu fir de ger pe gură, pe cale i-l
așterni...
De braț cu astrele, ce în roire cad, alergi pe-al iernii ger,
cu gândul tău robit- angelic ca să furi din harul stelelor,
lumina…!
*
Plutesc, vibrând ninsori prin vântul sec și urma îți
ascund
în giulgiu gros-firesc, de gheață, te cheamă la-ntâlnirea
cu gândul ei în duhu-i crin, curat, în albul de mireasă...
Te caută-n secunde mistere, încremenind pe căi banale,
zăpezile ce-ți tremură-n cuvânt-respir cleștare de cristale…!
*
Cu stele-n roi de tainice ninsori căzute în magii și-n îngeri
la albul iernii lungi ești paznic zărilor cuprinse de ursite
și treci tăcut pe drumul vieții tale-n jocuri siderale-sfinte…!
Cu-așternere în simț, polare-albastre-n troieniri stelare,
zăpezile cu buze reci se cotlonesc întroienindu-ți sufletul !
*
Jertfit de iarna-n
care ești un alungat din rai, tu stai înfrigurat
pe ramurile vieții,
nins și-nzepezit de viscoliri dese în duh,
lovit, s-oprești pe
crivățul ce sapă pași pe fața ei albă… Adamic,
străbați zăpezile din
jur- din gând, s-alungi pe-ai sorții demoni,
colinzi și-acum cu
noaptea iernii, să învingi reci fulguiri de moarte…!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu