CATEGORIA
FILOSOFICĂ „ A ÎNCEPUTULUI”, ÎNTRE METAFIZICĂ, CRITICĂ ȘI ONTOLOGIE FUNDAMENTALĂ
Autor: Gheorghe Apetroae,
eseist și poet
Domeniu: Filosofie –
Filosofie teoretică și fenomenologie
Categoria
filosofică a începutului: de la ἀρχή la Urstiftung și Ereignis
Rezumat:
Studiul explorează categoria
filosofică a „începutului” în evoluția sa istorică și conceptuală, pornind de
la metafizica greacă (ἀρχή) și continuând prin Kant, Hegel, Husserl și
Heidegger. Analiza demonstrează că începutul nu poate fi redus la un fundament
ontologic absolut sau la un eveniment temporal inaugural, ci trebuie
înțeles:Concept-limită al ontologiei (Kant);Moment dialectic generativ al
devenirii (Hegel);Act fenomenologic originar de constituire a sensului –
Urstiftung (Husserl) și Eveniment al
ființei – Ereignis (Heidegger)
Studiul propune astfel o reinterpretare
critică a începutului ca structură ideatică, reluabilă și istorică, capabilă să
explice apariția sensului în conștiință, în tradiție și în cultura filosofică
contemporană.
Contribuțiile originale constau în
clarificarea statutului conceptual al începutului, integrarea fenomenologiei în
istoria ideatică și propunerea unei ontologii a sensului.
Cuvinte-cheie: început, ἀρχή,
Urstiftung, Ereignis, fenomenologie, Kant, Hegel, Heidegger, ontologie, sens,
concept-limită
Versiunea engleză integrală
Title: The Philosophical
Category of the “Beginning”: From ἀρχή to Urstiftung and Ereignis
Abstract:
This dissertation examines the
philosophical category of the “beginning” across its historical and conceptual
evolution, from Greek metaphysics (ἀρχή) through Kant, Hegel, Husserl, and
Heidegger. It demonstrates that the beginning cannot be reduced to either an
absolute ontological foundation or a temporal inaugural event. Rather, it must
be understood: A limiting concept in ontology (Kant); A dialectical generative
moment of conceptual becoming (Hegel); A phenomenological originary act of
sense constitution – Urstiftung (Husserl) and An event of Being – Ereignis
(Heidegger).
The dissertation proposes a critical
reinterpretation of the beginning as an ideatic structure, repeatable and
historical, capable of explaining the emergence of meaning in consciousness,
tradition, and contemporary philosophical culture.
Original contributions include clarifying the
conceptual status of the beginning, integrating phenomenology into the ideatic
history, and proposing a weak ontology of meaning.
METAFIZICA CLASICĂ
Categoria filosofică a începutului (ἀρχή/Anfang) ocupă un loc
fundamental în reflecția metafizică și ontologică, desemnează simultan
ceea ce este prim în ordine ontologică (οθεν πρωτον ή εστιν ή γιγνεται ή
γινωσκεται) și ceea ce este prim în ordinea cunoașterii¹. Funcționează ca o categorie critică fundamentală
întrucât ea structurează modul în care gândirea umană înțelege existența,
devenirea și sensul realității, posibilitatea de a gândi ființa, originea și
fundamentul acesteia și marchează punctul de interferență dintre ontologie,
epistemologie și hermeneutică- teoria sensului, în virtutea căruia altceva
este.
În tradiția metafizicii clasice,
categoria „începutului” se articulează în jurul conceptului grec de ἀρχή,
care desemnează simultan originea, principiul conducător și temeiul explicativ
al ființei. Această polisemie originară indică faptul că începutul e gândit în
primă instanță ca principiu ontologic al ființării (πρότερον κατὰ φύσιν)
și nu ca moment temporal (πρότερον κατὰ χρόνον).
„Începutul” ca ἀρχή
a fost interpretat ca principiu (arché), ca act creator, ca eveniment
fondator dar și ca structură logică a gândirii.
. A tematiza „începutul” înseamnă a
interoga nu doar originea în spațiu, timp și materie a ființei, ci și
condițiile de posibilitate ale gândirii ființei. Din această perspectivă,
„începutul” nu poate fi redus la o simplă determinare temporală, la un
eveniment inaugural, ci trebuie analizat ca principiu (ἀρχή), ca act de
constituire ontologică și ca structură ideatică a inteligibilității.
ÎNCEPUTUL CA PROBLEMĂ ONTOLOGICĂ ȘI
IDEATICĂ:
Categoria filosofică a „începutului” ca
perspectivă ontologică și ideatică ocupă un loc fundamental în reflecția
metafizică și ontologică, întrucât ea structurează modul în care gândirea umană
poate să înțelegă existența, devenirea și sensul realității. Problema
„începutului” nu e doar una cronologică sau istorică, ci una profund ontologică
și ideatică, legată de însăși posibilitatea de a identifica și a gândi ființa,
originea și fundamentul acesteia.
De-a lungul istoriei filosofiei,
„începutul” a fost definit ca principiu (arché), ca act creator, ca
eveniment fondator sau ca structură logică a gândirii.
Începând cu presocraticii,
„începutul” e gândit ca arché, principiul originar din care derivă
toate lucrurile. Pentru Thales, acest principiu este apa; pentru
Anaximandru, apeiron-ul; pentru Heraclit, focul și devenirea. În
aceste concepții, „începutul” nu e un moment temporal inaugural, ci un substrat
ontologic permanent, generator al spațialității temporale, care explică
unitatea și diversitatea existenței în devenire, principial multiplă.
PRINCIPIUL
CAUZAL ȘI ONTOLOGIC AL FIINȚĂRII:
La Aristotel, în metafizica
aristotelică, ἀρχή desemnează principiul cauzal și ontologic al
ființării și e definit drept „ceea din care ceva este sau devine ori este
cunoscut pentru prima dată”¹. În Metafizica sa, Aristotel nuanțează
această perspectivă, fie ea temporală, logică sau ontologică, definind
începutul (principium) ca „ceea ce este primul într-o ordine
determinată”,ca fiind un principiu referențial nemișcat, (πρότον κινοβν ακινητον), care funcționează ca
început ultim al unei mișcării fără a fi el însuși mișcat, este ἀρχή-ul în pluralitatea sensurilor existențial-
formal ontologice și ideatice.
Astfel, „începutul” devine un concept
polisemantic, care poate desemna arché cauza, fundamentul- principiul
ființei, în comentariile clasice asupra metafizicii (W.D. Ross, W. Jaeger,
Shields) sau condiția posibilității ființei. În acest sens, „începutul” nu este
neapărat un „punct zero” temporal, ci o realitate constitutivă a existenței
temporale. Pluralitatea sensurilor cauzei (materială, formală, eficientă,
finală) introduce o tensiune internă în conceptul de „început”: acesta nu mai e
univoc, ci în ἐπιστήμη, este succesiv universal și stratificat. „Începutul” nu
mai poate fi gândit ca o entitate singulară, ci ca o rețea de relații cauzale
care fundamentează ontologic ființa.
„Începutul” apare la Aristotel principiu cauzal ἀρχή și structură a
inteligibilității: nu există știință fără determinarea principiilor. Totuși,
pluralitatea sensurilor cauzalității (αἰτίαι) introduce o fragmentare
internă a conceptului de început. Nu există un unum principium simplu,
ci o rețea de determinări care fundamentează ființa în mod diferențiat. Această
pluralizare a „începutului” evidentă în cercetările recente (Burnyeat, Shields,
Menn) prefigurează o aporie fundamentală a metafizicii: dacă „începutul” e
principiu al ființei, el nu poate fi el însuși explicat printr-un alt principiu
fără regres infinit. În acest sens, ”începutul” e deja concept- limită (Grenzbegriff),
situat la marginea posibilității explicației ontologice.
Aristotel sistematizează această
intuiție, definind „începutul” drept cauză primă, atât în sens ontologic, cât
și logic. Dar, pluralitatea sensurilor cauzei (materială, formală, eficientă,
finală) introduce o tensiune internă în conceptul de „început”: acesta nu mai este
univoc, ci stratificat. „Începutul” nu mai poate fi gândit ca o entitate
univocă singulară, ci ca o rețea de relații cauzale, o funcție explicativă care
fundamentează ființa, metafizica fiind știința ființei- ca ființă-substanță (ούσια) și formă ειδος
ca
principiul substanței. Astfel, „începutul” ontologic este localizat aristotelian
în sfera formei și a esenței (το τί ήν
είναι), a intuiției intelectuale originare.
DIMENSIUNEA
TEOLOGICĂ A ÎNCEPUTULUI ÎN METAFIZICA MEDIEVALĂ:
Metafizica medievală, în care
„începutul” ca ἀρχή/Anfang capătă o dimensiune teologică,
Creatio ex nihilo, exprimă ideea unui „început absolute” al lumii, dependent de
voința divină. Această soluție, deși coerentă în cadrul său doctrinar, mută problema
„începutului” din zona explicației filosofice în cea a revelației.
. ÎNCEPUTUL CERTITUDINII EPISTEMICE:
Dacă
ontologic, ființa creată e radical contingentă, iar „începutul” ei este un act
transcendent, exterior ordinii natural în condițiile în care se introduce o
concepție care generează o ruptură fundamentală între eternitatea divină și
temporalitatea lumii, în filosofia modernă, problema „începutului ontologic” e
adesea reformulată epistemologic în termeni de fundamentare a cunoașterii și a
subiectului din perspective hermeneutică a începutului ontologic sensual.
La Descartes, „începutul” e
identificat cu certitudinea cogito-ului, care funcționează ca fundament/Grund
al întregii construcții ontologice, substituind „începutul ființei” cu
începutul certitudinii și mutând accentul de la ontologie la cunoașterea
epistemologică.
2. KANT
ȘI RUPTURA CRITICĂ. LIMITA STRUCTURALĂ A RAȚIUNII- ÎNCEPUTULUI ONTOLOGIC:
Prin limită structurală a rațiunii, la Kant, în filosofia sa critică, problema
„începutului”- ἀρχή ca principiu
ontologic și epistemic-transcendental al ființei se reformulează ca problemă a
legitimității rațiunii speculative, dincolo de condițiile experienței posibile.
Exegeza kantiană realizată de comentatori (H. Allison, Guyer, Strawson,
Ameriks) tratează „începutul” lumii aproape exclusiv în contextul antinomiilor
cosmologice kantiene. Deși aceste analize sunt esențiale pentru delimitarea
limitelor rațiunii speculative kantiene, ele nu dezvoltă o teorie a
„începutului” ca atare, ci mai degrabă evidențiază funcția negativă și
regulativă a conceptului. Kant tematizează explicit „începutul” lumii în timp,
în cadrul celei de-a doua antinomii cosmologice: teza sa afirmă un început
absolut al lumii, dar antiteza susține eternitatea ei². Faptul că ambele teze
pot fi demonstrate cu aceeași rigoare indică nu o indecizie ontologică, ci o
limită structurală a rațiunii. Kant suspendă funcția metafizică a,
„începutului” care nu mai poate funcționa ca determinare ontologică pozitivă,
ci ca idee regulativă, atribuindu-i statut limitativ și regulativ, promovând
condițiile în care rațiunea poate să gândească un „început”, atunci când Anfang devine
o problemă a condițiilor de posibilitate ale experienței, nu obiect al cunoașterii.
Această mutație e decisivă: ontologia clasică a „începutului” este suspendată
în favoarea unei analitici a subiectivității transcendental-constitutive.
Astfel, „începutul” absolut al lumii devine o antinomie a rațiunii pure,
semnalând limitele gândirii speculative, atunci când se încearcă să se
depășească experiența posibilă, iar problema „începutului” lumii e formulată ca
antinomie. Astfel, se indică imposibilitatea rațiunii speculative de a decide
asupra unui „început” absolut. Ontologic, „începutul” devine o limită
pitagorică a gândirii, un concept-regulator, nu un obiect al cunoașterii.
Această mutație e decisivă: ontologia clasică a „începutului” este suspendată
în favoarea unei analitici a subiectivității transcendental-constitutive, un
concept transcendent, care nu poate fi confirmat sau infirmat empiric, întrucât
se depășește structura condițiilor de posibilitate a experienței, de receptare
sensorial –intelectivă a „ începutului”.
3. ÎNCEPUTUL- CATEGORIE IDEATICĂ.
ÎNCEPUTUL IDEATIC-DIALECTIC ȘI NEGATIVITATEA LA HEGEL:
Hegel
radicalizează problema „începutului” prin integrarea ei în dinamica logicii
speculative și a rolului negativității (Houlgate, Pippin, Pinkard) ca problemă
metodologică. În Wissenschaft der Logik, „începutul” trebuie să fie
„pur”, adică lipsit de orice determinare exterioară presupusă³. De aceea, Anfang coincide
cu reines Sein, care, prin lipsa sa de conținut, este indistinct
de Nichts. Rezultatul e Werden- devenirea ca adevăratul
„început” al logicii.
În acest cadru, începutul nu e nici
fundament static, nici origine factuală, ci un moment dialectic necesar, un
referențial care se autodepășește, se
pozitivează. Ontologic vorbind, ființa nu „începe” printr-un act inaugural,
ci se constituie prin negativitate succesorală. Astfel, începutul devine
funcție internă a auto-mișcării, al conceptului (Begriff). În filosofia
idealistă, cu referire la Hegel, începutul e o problemă dialectică. Ființa
pură, cu care începe Știința logicii, e un început necesar, dar
abstract și gol, nu ontologic, care se transformă în nimic- Nichts
și apoi în devenire-Werden, ca
adevăr- Wahrheit al începutului gândit ca auto-depășire. Astfel,
începutul nu e un dat fix, ci un process ontologic temporal, o mișcare a ideii
care se determină progresiv cronomic. În plan ideatic, începutul e inseparabil
de devenire și de autoconstituirea sensului în auto- depășire-aufgehoben.
4. FENOMENOLOCIA
ȘI ONTOLOGIA FUNDAMENTALĂ. ÎNCEPUTUL- CONSTITUIRE ORIGINARĂ (Urstiftung) LA HUSSERL
Husserl, în fenomenologia sa mută accentul asupra „începutului” ca
act constitutiv epistemologic și hermeneutic, la actul conștiinței ontologice
și al sensului, orice sens avându-și „începutul” în intenționalitatea
subiectului, în modul în care conștiința se raportează la obiect. În acest
context, „începutul” nu e exterior gândirii, ci apare ca moment originar al
constituirii sensului în experiența trăită.
Începutul ideatic-hermeneutic:
constituirea sensului și dinamica conceptuală.
Husserl se legitimează ideatic prin conceptul
fenomenologic de început- Urstiftung ca termen mediu între metafizică și
ontologia fundamentală, nu ca principiu explicativ al ființei, ci ca act
constitutiv al sensului, începutul fenomenologic fiind noetic-noiematic, nu
ontologic în sens clasic. Comentatorii lui Hegel (S. Houlgate, R. Pippin,
Pinkard) au subliniat dificultatea „începutului” logicii și rolul negativității
hegeliene. Totuși, „începutul” e analizat în principal ca problemă metodologică
a sistemului, nu ca temă ontologică generală. Teza de față propune extinderea
acestei analize către implicațiile ontologice ale Anfang-ului
dialectic. Din perspectivă ideatică, începutul nu mai este gândit ca fundament
al ființei, ci metodologic hermeneutic, ca moment originar al sensului. În
acest cadru, începutul Anfang capătă o funcție structurală
în economia gândirii, fiind legat metodologic cartesian de modul în care
conceptele se nasc, se determină și se legitimează prin una dintre cele mai
sofisticate conceptualizări ale „începutului” ideatic.
În Știința logicii,
„începutul” nu poate fi nici mediat, nici complet determinat, fără a-și pierde
statutul de început. De aceea, el apare ca ființă pură, indeterminată, care se
convertește imediat în nimic. Această instabilitate arată că „începutul” nu e
un punct fix, ci un moment dialectic, o tensiune între indeterminare spațială
și determinare cronomă ideatic-materială. „Începutul” ideii este, astfel,
simultan necesar și insuficient, fiind depășit prin devenire.
Problema
începutului originar fenomenologic
Fenomenologia husserliană
reorientează problema „începutului”/Anfang către sfera constituirii
intenționale ideatic- hermeneutice. Aici, începutul nu mai e căutat în
structura obiectivă a realității, ci epistemologic, în actele originare ale
conștiinței- Ursprung. Urstiftung indică
actul originar prin care un sens este pentru prima dată constituit și
stabilizat într-o tradiție. Sensul începe acolo unde conștiința intenționează,
iar această intenționalitate nu presupune un început absolut, ci o permanentă
reluare originară (Urstiftung). „Începutul” la Hegel e, așadar,
repetabil și deschis fenomenologic (D. Zahavi, Moran) dar nu definitiv, ci este
o continuare-Fortstiftung și o
restituire-Nachstiftung, prin
re-luare-Wiederholung, ca
posibilitate de re-fundare și de depășire a limitării strict transcendentale
kantiene.
5. DE LA METAFIZICĂ LA ONTOLOGIA
FUNDAMENTALĂ: HEIDEGGER ȘI PROBLEMA „anderen Anfangs”.
Ontologia fundamentală heideggeriană
marchează o ruptură decisivă față de tradiția metafizică a „începutului”transcendental.
Heidegger distinge între der erste Anfang – „începutul”
metafizicii grecești, dominat de interpretarea ființei ca οὐσία și παρουσία-
și der andere Anfang, care nu desemnează un nou sistem, ci o
transformare fenomenolofică a raportării la ființă.
Martin Heidegger, în Beiträge
zur Philosophie (Vom Ereignis), „începutul” nu mai este gândit ca principium,
nici causa, nici ca fundamentum, ci Ereignis -
eveniment ființial, de apropiere reciprocă între Sein și Dasein.
În acest sens, „începutul” nu este nici originar în sens cronologic, nici
fundamental în sens metafizic, ci „început” ca deschidere (Eröffnung) a
posibilității sensului ființei,
sensul chronologic fiind fenomenologic, generator gravitic al ființei-Seingeschichte.
Heidegger respinge explicit ideea unui
„început” absolut: orice „început” e deja situat istoric (geschichtlich)
și implică o reluare (Wiederholung),fără o abordare ființială. Începutul
devine astfel o categorie hermeneutică, al sensului cronom, nu una ontologic-
substanțială Din punct de vedere ideatic, începutul reprezintă o structură a
gândirii prin care realitatea e ordonată și semnificată epistemologic-ontologic
cât și ideatic-hermeneutic. A gândi în termeni de început presupune o orientare
a conștiinței către origine, un sens și o finalitate. În acest cadru, începutul
nu este doar un fapt ontologic, ci și un construct conceptual care reflectă
nevoia umană de inteligibilitate.
Heidegger, în filosofia
existențială, începutul e legat de condiția umană ca proiect. Pentru Heidegger,
problema „începutului” se leagă de uitarea ființei și de necesitatea unui „alt
început” (anderer Anfang), diferit de metafizica occidentală. Aici,
„începutul” ideatic capătă o dimensiune critică și hermeneutică, în deschidere,fiind
legat de posibilitatea unei reînnoiri a gândirii.
HEIDEGGER ȘI RUPTURA ONTOLOGICĂ:
În interpretările heideggeriene (H.
Gadamer, G. Figal, T. Sheehan), distincția dintre erster Anfang și anderer
Anfang e recunoscută ca decisivă și rareori este pusă în relație
sistematică cu tradiția metafizică a „începutului”. Teza urmărește tocmai
această relație, demonstrând că der andere Anfang nu e o
simplă alternativă, ci o deconstrucție a
conceptului metafizic de „început”. La Heidegger, problema „începutului”
devine explicit istorică și exponențial meta-metafizică. Distincția dintre
„primul început” al metafizicii occidentale și „celălalt început” heideggerian vizează
nu o revenire la o origine cronologică, ci o transformare radicală a modului de
a gândi ființa.
„Începutul ideatic” capătă aici o
funcție critică: el marchează posibilitatea unei rupturi față de tradiția
onto-teologică și a unei reconfigurări a întrebării asupra ființei.
A tematiza „începutul” înseamnă a interoga
metodologic nu doar originea ontologică a ființei, ci și condițiile de posibilitate ale
gândirii ființei. Din această perspectivă, începutul nu poate fi redus nici la
o simplă determinare temporală, nici la un eveniment inaugural, ci trebuie
analizat ca principiu (ἀρχή), ca act de constituire și ca structură ideatică a inteligibilității, (plecând de la generarea
materialității de temporalitate în spațialitatea cosmică-n.n). Astfel,
„începutul” nu este doar ceea ce precede, ci ceea ce face posibil atât ființa,
cât și înțelegerea ei, plecând de la o distincție esențială între „începutul”
ca origine ontologică și „începutul”
ca succesiune cronologică sensuală.
Arché-ul nu „a fost” doar la
„început”, ci este ceea ce, într-un anumit sens, continuă să fie „începutul”
tuturor lucrurilor (o generare a materialității de temporalul cronom în
spațialitatea universală-n.n.).
CONCLUZII: „ÎNCEPUTUL”
CA LIMITĂ GENERATOARE A ONTOLOGIEI ȘI GÂNDIRII
Categoria filosofică a „începutului” se
situează la intersecția dintre ontologie și ideatic, fiind esențială atât
pentru înțelegerea ființei, cât și pentru structurarea gândirii. Ontologic,
„începutul” poate fi conceput ca principiu, cauză-act ontologic creator;
ideatic, el funcționează ca o schemă de interpretare și ca moment constitutiv
al sensului.
Analiza ontologică și ideatică a
categoriei începutului relevă caracterul său structural aporetic. Începutul nu
poate fi pe deplin tematizat fără a fi, într-un anumit sens, deja depășit: ca
fundament al ființei, el scapă determinării; ca origine a sensului, el e mereu
reluat și reinterpretat. Tocmai această imposibilitate de fixare conferă
„începutului” o productivitate filosofică esențială.
La Kant, începutul e suspendat și
reinterpretat ca limită transcendentală a rațiunii speculative.
Hegel recuperează problema
începutului prin dialectica reines Sein și a negativității,
transformând începutul într-o mișcare logică generatoare-productivă.
Fenomenologia husserliană, situată
într-o poziție intermediară între metafizică și ontologia fundamentală oferă un
model median, în care „începutul” apare ca Urstiftung, instituire
originară a sensului, istorică și reluabilă.
Heidegger radicalizează această
problemă prin distincția dintre erster Anfang și anderer
Anfang, înlocuind fundamentul metafizic cu conceptul de Ereignis ca
eveniment al ființei.
Față de Heidegger, Husserl nu a
renunțat la ideea de raționalitate și a păstrat ideea de fundamentare, dar fără
metafizică: „începutul” nu e Ereignis al ființei, ci
eveniment al sensului.
În sinteză ontologică și ideatică,
categoria începutului poate fi înțeleasă ca un concept-limită, care indică atât
necesitatea unui fundament, cât și imposibilitatea unei întemeieri ultime.
Astfel, începutul nu e doar un punct de plecare al reflecției filosofice, ci un
operator critic care menține deschisă tensiunea dintre ființă și gândire,
dintre origine și devenire, dintre absolut și istoricitate. Astfel, „începutul”
nu este doar ceea ce precede, ci ceea ce face posibil atât ființa,
materialitatea cât și înțelegerea ei, plecând de la o distincție esențială
între „începutul” ontologic și începutul ca succesiune cronomă, cu funcția
internă a auto-mișcării generatoare de materialitate în spațialul cosmic(n.n.).
CONTRIBUȚII
ORIGINALE.CLARIFICAREA STATUTULUI ÎNCEPUTULUI ȘI FUNDAMENTAREA UNEI ONTOLOGII A
SENSULUI
Din
aceste motive pot considera ipoteza în
care se poate deduce geneza (n.n.) în „început”, ca o trecere- sensuală-
cronomă- potențial magnetică în spațialitatea cosmică- ca principiul
conducător-, o devenire cronomă (cf. teoriei sensului) care operează
liniar asupra funcții f(t), numită funcție
originală, de argument real t(timp) (t ≥ 0), într-un câmp cosmic generator
gravitic, de materialitate, prin prezența acestui câmp cronom succesiv- devenit
motor universal, generator de corpuri monadice particulare- particole electro
și nucleonic-bozonice cu proprietăți cuantic fotonice, în fluxul magnetic al
transcenderilor cronome, flux camp gravitic generator de particule materiale cu
energii gravifice de cristalizare și de aglomerare a acestora în mase astral
formale (Kant-Laplace). Acest
operator transformator cronom, de pozitivare- materializare
gravitică, dependent de timpul succesiv- stratificat în spațiul galactic și
metagalactic creează continu, la periferia- limita cosmosului gravitic
stătător, acele mase materiale suplimentare și determinând, astfel, expansiunea
permanentă a cosmosului material în spațiile nemateriale ale Haosului din
universal (n.n.).
Bibliografie:
1.Aristotel, Metafizica,
1003 a 21-23, trad. Rom. de Șt. Bezdechi, București: Editura Științifică, 1965;
2.Immanuel Kant, Critica
rațiunii pure, A426/B454–A461/B489;
3.G. W. F.
Hegel, Știința logicii -Wissenschaft der Logik, Bd. I, „Sein”, „Der
Anfang”; 4.Martin Frankfurt a. Main Suhrkamp, 1970, p.68;
4.Edmund Husserl, Krisis
der europäischen Wissenschaften, §9..
5.Heidegger, Beiträge
zur Philosophie (Vom Ereignis), GA 65, §§1–3, Frankfurt a. Main:
Lostermann, 1989, p.3;
6.Paul Ricoeur, Conflictul interpretărilor,
trad. rom., București, Humanitas, 1999.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu