GHEORGHE APETROAE - “ CÂNTECUL LUI CRISTOFOR”
SĂ NU ÎNTÂRZII
Voi raze vii , un mit etern
al vieţi-mi rătăcită-n astre,
şi sunet, liniştii, căzut
ninsori rebele, peste Sfinx,
cuprins vâltorilor albastre,
de ce-mi zoriţi de moarte ,paşii
şi-n înfloriri stelare, graiul?!…
Abateţi-mi durerile şi anii,
muşcând din mine,în risipă
cum viermii cei hapsini -
sfârşitul meu, al lor, alaiul!..
Eu, singur, prinţul pregătit
să plec cu voi pe-o altă cale,
l-al pasărei de noapte ţipăt
sinistru,prinsă -n uragane ,
să mă revezi, în turn, te chem …
Vin-o prinţesa mea din cer,
Felippa, duh al liniştilor mele:
cu-vânt, de zări îndrăgostit,
de mari zăpezi andaluzite,
cu steaua mea,din zori robite…
Un colier cu fir de ametist
de al tău gât, ales cu-vânt
să-l prind, o flacără revin…
să nu-ntârzii dezgheţul lunii,
când cerul e un dans,
în doi …
că-n plânsul tău de mângâieri ,
ascunşi , sub voalul fericirii
în amândoi, simţiri adânci
plecate sunt, de mult trecute
pe văi adânci, necunoscute!...
GHEORGHE APETROAE - “ CÂNTECUL LUI CRISTOFOR”
7.II. DE CE NU VII, FELIPPA ?
Să cochetez cu-al tău cu-vânt,
din ziuă mă cobor cu-amurgul
prin haosul melodic trec
în glas de filomelă, sfânt,
lovind cu biciul magului
în struna harpei,al tău cerc
îl rup, o-nnod şi iar dansez
mânat pe cer, de zeul tău,
să–mi numeri stelele căzute…
un pustnic, în metanii , rugi ,
sortit să fulger unul singur,
mă trec bărbatul, sihăstrind
pe mări,pe un cernit crepuscul,
de-amor învins, de albăstrimi
cel desbrăcat de viaţă, blând,
gonind pe văi de cer,un înger,
să mor un prinţ îndrăgostit !?...
De ce nu te grăbeşti să-mi fii
pe calea-mi de ursită, crinul
de drag, să înflorească iar,
zeiţei, în cuvânt, Felippa? …
simţiri,să ţi le-alint în gene
şi să le cresc, vară-nsorită
Nu ştii c-aproape mi-i pe val,
sfârşitul, în balet cu gândul ?...
E vremea de-nţeles, lipsită…,
să nu-ntârzii pe zări ,sosirea;
mi se zideşte-n stâncă rugul,
în corurile de adâncuri…
şi drumul înspre moarte-l ţin…
Nu ştii că torţa-ncinerării ,
ce-i steaua mea, căzută zării,
din zori,e-n plâns de albăstrimi
şi umbra-n dansul tău, cu-vântul?…
GHEORGHE APETROAE - “ CÂNTECUL LUI CRISTOFOR”
ZĂCEA ÎN FIORI
Era un tânăr prinţ ce abătut din larg
de-o neagră ne-nţeleasă despărţire,
pătruns în chip şi fire de simţire,
un genovez bogat, de nobil neam
în portul înfloritului Levant , o stea...
pe mări purtată-n luntrea princiară,
El, Cristofor,de gândul la Felippa,
era răpus şi zarea-i lăcrima iubirea…
Castelu-n marmoră se oglindea pe larg
în volburata, nesfârşită-n vise, mare,
iar el zăcea-n fiori ,livid pe-alcovul alb,
cu-obrajii subţi şi alintaţi de Lună…
înconjurat de sfetnici ce îl răsfăţau...
din ochii lor, nu îl scăpau… umblau
înduioşaţi, de tânărul acum bolnav,
răpus de vântul vitregiei princiare...
La capul lui se trec în nesfârşite rugi,
de veghe, ei, petrec, slujindu-l ,fiecare
cu rânduirea-n seri târzii şi-n nopţi,
în lăcrimări de pleoape siderale ,
ca gândul trist al prinţului, s-abată!…
pe rând, de moartea-n căutarea lui îl dezlegau ,
târcoala ei, sfidând-o ne-ncetat,
prin faţa lui,trecând,cu-o nouă aplecare!..
GHEORGHE APETROAE - “ CÂNTECUL LUI CRISTOFOR”
DANSUL CONSTELAR
Dar prinţul conversa
celest , dansa cu-n vers
de ultime cu-vinte
grele de eres,
cu ziua ce-i pierea
sub obosite gene
pe moalele alcov,
fiori în raze-gemă,
o victimă , neliniştea-i creştea...
Pe Lebăda
în dansul constelar,
Felippa, el o vrea,
în agonii o cheamă...
Venit din Genova,
pe Egeeana mare,
se zvârgolea în turn,
strivit de amintiri,
el, prinţul muribund,
în marele Levant...
GHEORGHE APETROAE - “ CÂNTECUL LUI CRISTOFOR”
ÎN CĂUTAREA IUBITULUI
Dar iată că din spaţiile de azur
pe lungi cărări de vise mari ,adânci,
de prinţ , în larg, deschise,
din ascunzişuri madeire,
cu zborul ei senin ,
la o îndepărtată rugă,
valsa o lebădă în rătăciri
purtată spre Levant,
o gracia Felippa…
chemarea stinsă-a prinţului,
iubirea ei,era o ultimă dorinţă…
Nelinişte-i zvonea , pe rând,
Azorele şi ritmul unui dans
din valurile mării,
prinţesei, căutarea…
Din Porto Santo,
pe prinţ,spre-a-l revedea,
Felippa lin plutea,
pe marea balerină,
Ofelie norvegă,
învăluind faleza,
precum un nor pe liniştea
apusului de peste ape-
şi prinţului, cu-vintele-i
descoperea...În a le stăpâni,
îi asculta chemarea !..
Pe-aceleaşi mări, prinţesa
de- Azore, lumina în zori
fugea spre el, angelică,valsa,
cu ochii ageri, zările -i
ştiind , i le scruta
şi-aprinsă, precum Luna-n căutăre,
cu aripile largi de zbor
cu- obraji de înger blond
şi buze rozasii,
de nobile obârşii ,
călătorea cu stelele-n magii...
…şi valuri de topaze
trupu-i mlădia,în dansul ei ştiut
de larguri!...
GHEORGHE APETROAE - “ CÂNTECUL LUI CRISTOFOR”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu