Literatura, Opera lui Radu Selejan în interpretări critice , Gheorghe Apetroae Sibiu

      Eseul ” Cosmicitatea Cuvântului Dintâi în lirica selejaniană”,

                               de Gheorghe Apetroae Sibiu

     Comunicare în Sala Senatului Universităţii „ Lucian Blaga” din Sibiu;  Lucrările simpozionului „ Opera lui RADU SELEJAN – azi”, 5 noiembrie 2007, Sibiu – Literatura, Exegeze...

  

     Prin valoarea scriiturii şi prolificitatea creatoare, prin voliţia schopenhauereană şi luciditatea demersului literar , cât şi prin devoţiunea gvasimanifestă înscrisă şi în registrul social, Radu Selejan şi-a conturat un profil nobil existenţial, devenind modelul atemporal al universului cosmic literar , profund spiritualizat,constituindu-se, în trecerea sa, cu armoniile, artmiile şi asonanţele induse în existenţialul românesc, referenţialul liric metafizic al Cuvântului Dintâi.

El, singur, cu energiile sacrificiale ritmate estetizate şi nutrite din percepţia cosmicităţii Cuvântului Dintâi, a ars cu intensitate de flacără vulcanică în acel spaţiu ancestral dacic, trăit de scriitor, o flacără de spirit adânc naţională şi universală, cu multe valenţe sacre, în sublimarea mitului existenţial al neamului românesc, dar şi pentru mistuirea misterelor blagiene, pentru a isca din scrumul mundan, împrăştiat de el într-o atmosfera angelică, o permanentă lumină ,o aură de patetism, proprie poetului, văzută de noi cei de aici şi de toţi cei care au descoperit şi au abordat analitic o astfel de creaţie literară cu o lumină referenţială .

    A făcut literatură Radu Selejan în călătoria sa de iniţiere şi de livresc în ştiinţa şi arta cuvântului, mereu însoţit de Cuvântul Dintâi, o sintagmă metafizică, rostind-o cu o ritmicitate cosmică în discursul liric, un început cu începutul în “ Corturile neliniştii”, din anul 1968, apoi continuat cu “Cântece şi descântece de piatră”, în anul 1972, cu “Târziul clipei”, în anul 1973, cu “ Fără puncte cardinale”, în anul 1995. Era un discurs liric cu contur metafizic, accentuat înspre sfâşitul unei vieţi pământene prea scurte, în “Lupta cu îngerul”, tot în anul 1995 şi, desăvârşit, apoi, în poemele scrise cu cosmicitatea ritmului Cuvântului Dintâi , în ultimii ani ai vieţii sale şi publicate în volumul „ Poezii postume”.

     Din tot ce a publicat Radu Selejan , am selectat ,pentru o succintă analiză, în primul rând, ciclul de poeme ” Elegii cu îngeri şi scrum”, scrise şi publicate în anul 1999 şi, de asemenea, ciclul de poeme „Amintiri ale unui picur de dumnezeire”. În acest ultim ciclu , poetul a încercat şi a reuşit într-o substanţială măsură, să creeze o teorie a genezei. Este ciclu de poeme în care sunt înserate, de fapt, ultimile sale poeme în structuri cu o extraordinară încărcătură lirică şi gnomică şi la care mă voi referi mai mult în această exegeză.

Voi remarca, dar, încă din începutul abordării , că Radu Selejan şi-a sublimat şi durat din efervescenţele spiritului său cultural-metafizic şi social, cu tenacitatea-i recunoscută, în laboratorul genezei poporului român cu destin de legendă, o operă literară multi-structural-dimensională, o literatură estetizată, monumentală în registrul luminii, valorificând ,în acelaşi timp, din plin, atât apolinicul teofanic şi hiero - apofantic cât şi teluricul inflamat de spiritul de statornicie anabazică a munţilor care, prin Cuvântul Dintâi, creator, dar şi instrument prim al creaţiei , le va decripta ori decliva sacrosant zăcămintele pentru perenitatea ontologică a poporului român, dar şi pentru construcţia proprie de temple lirice. Şi îi reuşeşte aceasta poetului, graţie efortului intelectual în valorificarea valenţelor spiritului său liric – cultural , native, iar acestui inefabil fatum,  mare şi laborios în creaţia de fresce literare, îi aparţine. Aşa a reuşit Radu Selejan , prin diferitele genuri literare abordate, în special, prin metafora liricii sale, de o evidentă vigoare literală, să se detaşeze curând  în creaţia de început, în lupta continuă cu îngerul începutului mereu actualizat , prin Cuvântul Dintâi. Era Cuvântul Dintâi , mereu culisat şi translatat de poet, reuşind detaşarea, prin El, prin acest demers, de plutonul consistent al multor pseudoliteraţi şi să se ridice învingător, ca un model de complexitate a unei personalităţi culturale spre a fi valorificat, astfel, fericit de contemporaneitate.

   Acum, în cadrul acestui eveniment literar major, operând în registrul relevării operei selejaniene, în registrul evidenţei estetice şi al valorificării literale, nu vom putea neglija aportul Centrului Cultural Radu Selejan, de restituire către cititori şi iniţiaţi a creaţiei sale . Această instituţie, creată cu discreţie şi coordonată cu succes de soţia scriitorului, doamna prof. univ. dr. Ana Selejan, membră a Uniunii Scriitorilor din România  reuşeste, prin organizarea unor serii-ediţii de concursuri literare naţionale de receptare critică şi de promovare a operei  să faciliteze  cunoaşterea operei selejaniene. Idealul receptării critice şi premoniţiile asupra evidenţei valorii axiologice a creaţiei selejaniene, dar şi munca asiduă pe tărâmul cunoşterii operei nu putea să nu dea roade.

    Că ne aflăm astăzi aici, nu este întâmplător! Este urmarea unui bilanţ pozitiv al Centrului cultural, al impunerii exegetice a modelului literar al scriitorului, de consolidare istoric-literară a sistemului literal selejanian , pe structura căruia se va putea grefa sigur şi facil o însemnată parte din creaţia literară contemporană şi viitoare. Şi aceasta , pentru că s-a informat şi promovat, fără gratuităţi, o creaţie politematică, emoţională, înnobilată de incandescenţa erupţiilor spirituale, de noi principii culturale cu valenţe lirice şi metafizice exponenţiale.

    Se cuvine, dar relevarea unor observaţii pertinente asupra liricii lui Radu Selejan , observaţii ce se regăsesc şi  în volumul intitulat „Opera lui Radu Selejan în interpretări critice”, apărut în anul 2007, sub semnăturile unor participanţi la concursurile literare Radu Selejan , ediţiile 2002-2006, identificând aici pe Iuliana Nemeş, cu eseul „ Metafora pietrei”, Rita Chiribuţă, cu eseul” O viziune nonconformistă asupra textului”, Andrea Bojan, cu eseul „ Retorica valorii şi a nonvalorii”, Mihai Barbu, cu eseul „Lupta cu îngerul”, Gheorghe Apetroae , cu eseul” Două ipostaze ale iubirii”, Simona Chiş, Angela Jucan ş.a.. S-a promovat, prin exegezele acestor autori, a operă lirică exprimată în ritmicitatea Cuvântului Dintâi, care o aureolează, îi conferă originalitate şi competitivitate şi aceasta în faţa multor evidenţe forţate de mulţi lucrători cu cuvântul, mulţi dintre ei la amvonul literaturii, dar care căţăraţi acolo, nevoind sau neputând coborî la onticul genuin al unor astfel de creaţii, rămân acolo debusolaţi şi orbecăitori ,mereu în căutarea drumului luminii. Pentru că fiecare creator trebuie să-şi fixeze ca ţintă un vârf de tipologie a creaţiei, pentru a-i deveni perenă, uzând de punctele tari de sprijin ale construcţiei, de forţe antecesorale.                              a      Radu Selejan, ştiind Carpaţii, ca fiind locul de geneză al românismului, „ poetul, ca inginer şi geolog, fără gratuităţi, va mitiza acest topos al eternităţii funciare , prin Cuvântul Dintâi şi-l va contura versificat încă din primul ciclu al volumului său de versuri” Cântece şi descântece de piatră”. Va opera, dar Radu Selejan, în contextul unui lirism tipologic  sindinamic şi-l va exprima , hiperbolic, în dimensiuni şi în crome, precum în versurile: „ Carpaţii urnesc soarele/ către marginile lumii,/ şi-i fac loc de popas/ cerului ostenit de albastru/...", iar piatra lor, ca un motiv ontologic, devenind spirit, se constituie ca fundament şi ca simbol al etnogenezei, cum  al creaţiei sale lirice, expunând sinchorologic piatra, în numeroase vitralii de cântec şi de descântec.

      Cuvântul Dintâi este la Radu Selejan acel prim instrument de cântec, acea liră purtată permanent de poet, de nedespărţit, acestuia, cu care  generează orfismul unor ritmuri reverberate de Cuvântul Dintâi. Cu acest cu-vânt dimensionează vibraţiile în armoniile cosmice, ca reverberaţii lirice celeste, extrapolate din istoria şi din frumuseţile nebănuite ale locurilor, în culisări şi translaţii teluric-apolinice cu care îşi va perfecţiona limbajul şi armoniile în muzica cea infinită, cosmică, precum sferele…. 

   Radu Ciobanu, operând în nota sa critică la volumul „ Corturile neliniştii”, sesiza că în lirica acestor poeme mult frecventatul motiv al strămoşilor(…)… primeşte la Radu Selejan rezonanţe proaspete(…), receptate  din poemul „ Strămoşii”, în versurile „ Ei vin la noi osteniţi de odihnă,/ (…) ne aduc buchete de săgeţi/ şi ne vorbesc de veacurile/ ostenite de umbletul lor( Profil bio-bibliografic, Ana Selejan, Opera lui Radu Selejan în interpretări critice, 2007, pag. 17).

  Poetul va suferi, fără un apel la Fortuna şi fără recluziuni în fatum, de premoniţia prelungirii stării malefice a neamului său, un mare damnat al zodiei Peştelui, predestinat a o tranzita şi în care se zvârgolea, fără a putea ieşi de secole. Acest crez îl relevă liric, ca un descântec ancestral, în versuri de o construcţie lirică blagiană: "Pântecele se dospeşte/ fugind de zodia peşte.../ Ţărmul marelui se-ntoarnă…/ la ascultarea în peşteri a glasului runic şi ancestru/"...

   În creaţia sa, cauzele ipostazierii poetice consistă în verosimilitatea genuină a cosmicităţii ritmului astral, dedus barbian din propagarea vibraţiilor Cuvântului Dintâi, principiu care generează un ritm anumit creaţiei sale poetice, cu evidenţă în versurile:" Păşesc pe drumul / naşterii din nou/ şi n-aflu pântec/ pe măsura mea(…)," din poemul  „Păşesc pe drumul naşterii din nou”, precum şi în versurile din poemul „ Colind”, în care primordiile creaţiei se nutresc din aburii materiei primare , cum „ O pasăre stea, o pasăre soare,/ venită pe urme de nea/de peste depărtare(…"), ambele poeme, fiind înserate în volumul de versuri ” Corturile neliniştii”.

   Drumul creaţiei este cel al luminii, originar în Cuvântul Dintâi şi asemănător acestuia, deschis, cel puţin, în apofantic prin masivele şi abatajele dramatismelor existenţiale, şi  avea să şi-l adjudece  Radu Selejan în memoriile sale rămase şi adunate post-mortem în volumul „Privind înapoi cu mirare”, volum apărut la editura „Cartea românească”.  El va fi cel care, intrând în cerul poeziei şi în ritmurile cosmice ale Cuvântului Dintâi,  ale oricăror începuturi din Neînceput, se va confesa:  „Citind , începusem să cuceresc infinitul(…). Devenisem slujitor al universului, un fel de ucenic al Creatorului. Am zis ucenic pentru că începusem şi eu să creez. Scriam poezii.(…). Aşa am simţit , dintr-o dată,(…) că înviasem din nou(…). Muncit de gândul şi dorinţa de a nu profana cuvântul. De a-l aşterne, de a-l rosti acolo unde îi este locul”.  Bine gândit şi trăit, cu siguranţă şi frumos spus, de poet.

....Cu ce alt instrument al creaţiei literale, dacă nu cu Cuvântul Dintâi, în preajma căruia i-a fost predestinată primirea şi înnobilat cu picurul de dumnezeire, scriitorul, ca un privilegiu celest, de nobilă consideraţie, ar fi putut acest spirit existenţialist şi empatic, parcă asemănător cu cel al existenţialistului Mircea Vulcănescu, să argumenteze în mai multe versuri cu scoliile spinoziste cercetate cu atenţie, de el : timp şi spaţiu, auz şi umblet şi vedere, extaz, speranţă, durere/teamă, dezamăgire şi resemnarea –ntru credinţă/ ură, blestem şi suferinţă/ încrederea-n iluzii şi uitarea, să preia facil şi să toarne în lirică  lumina energiilor cosmice necreiate în ritmul celor create?!..

      Iată-l pe poet, primind chip, atunci când  Întâiul Cuvânt presera, „ dintr-o mână în alta/ seminţe ale virtualelor lumi/ de fiinţe mundane…/ acestuia. Cu osebire-i plăcea/ înfăţişarea picurului de dumnezeire/ care eram şi martor şi tăcere,/… şi-i va da ca moştenire:”…verbul desprins ca o mlădiţă/ din Strigătul universal ”, în sinea căruia se va metamorfoza necunoscut şi mineral.  El, poetul, prin Cuvântul Dintâi a reuşit plămădirea şi turnarea în multe fresce metafizice cu expunere auctorială, ca şi componente ale perfecţiunii lirice, ale tot atâtea monumente ideatice estetizate, inexpugnabile literar, ale infailibilului existenţial şi ale multor reverberaţii demiurgice şi  panteistice  inefabile.

  Acestă condiţie –stare o relevă poetul în poemul XVI din volumul de poezii „ Lupta cu îngerul”, în versurile : „ Stau la uşa cortului ceresc,/ într-un punct unde cerul atinge(…) din nebăgare de seamă, pământul,/ stau şi privesc, mirat şi-nfricoşat,/ cum degetele mâinilor Tale/ împletesc timpul şi spaţiul într-o singură şuviţă/ (…), cum tot jur- împrejurul meu/ devine nesaţiu(…).

    Lupta lui Radu Selejan cu îngerul nu i-a fost decât benefică, creatoare, celestă, inspiratoare, demiurgică,în catabazicul continu al căutării, de înălţare genuină stelară, din adâncul anabazic, în permanenta fecundare a creaţiei sale versificate, şi nu numai aceasta, cu ritmicitatea şi lirismul Cuvântului Dintâi.

      De aceea lirica selejaniană, pentru cei care îi ascultă ritmicitatea genuină a versificaţiei, se relevă ca o muzică celestă, ritmată, ce se doreşte reauzită, mereu reamintită, ca o fiinţare în armonie a Creatorului şi cauzalitate cosmică a creaţiei conceptelor existenţial-culturale, ca un sublimat al vieţii selejaniene, începând cu copilăria, al cerului în turcoaz şi ăn lazuritul mirărilor reflexiv-poetice, aşa cum le putem deduce din volumul de memorii „ Privind înapoi cu mirare”. Aici vom descoperi mai multe toposuri existenţiale primare complexe , în atemporalitate, care extrapolate ca principii ale creaţiei, se vor structura genetic în condiţia creatoare a scriitorului: <> în operă, un topos magic, arhetipuri ale multor spaţii-locusuri şi personaje din imaginarul liric şi epic al acestui creator sau ”repere emblematice de publicistică şi memorialistică” (A.S.).

Un alt instrument eficient al liricii selejaniene, în alchimia căruia intră Cuvântui Dintâi, este cel de permanenţă a stării anamnezice, de reamintire în călătoria sa cosmică, având ca referenţial Cuvântul Dintâi , prin adâncimile spaţiilor ancestrale aduse de poet în actualitate, într-un prezent de trezie socială, de versificaţie apolinică, o permanenţă lirică cu ritmuri demiurgice, mereu declarată ca aparţinându-i intelectiv-genetic şi nedeterminat , poe ului। Aici se poate releva o corespondenţă , o similaritate sinergică a reflexivităţii scrierii sale cu gnozisul axiologic camatic cu accente eminesciene în anamneza principiilor arhetipale carmatice demiurgice din „ Archeus” şi „ Sărmanul Dionis „( Carmen Negulei, Studii şi eseuri, editura ALFA PRESS,Cluj Napoca, 1995), principii de identitate şi prototip al spiritului universal, cu care lucrează facil şi Radu Selejan। Ideile sale, expuse ezoteric, altele de un tulburător simplism, în Haiku,altele în versuri estetizate şi ritmate cu energiile demiurgice în metafore hiperbolice şi litotice, în anafore şi epifore sau cu aliteraţii sigmatizate, sunt menite a reconstrui şi a se formula sistemic, conform codecelui liric al ne-creatului, în ecuaţiile Cuvântului Dintâi, adevărate monumente lirice cu semnificantul libertăţii luminii, cărora lectorul le va admira somtuozitatea şi inefabilul.

Pentru că, aşa cum le releva Emil Manu în nota critică la volumul de reportaje intitulat  ” Ţara curcubeului de piatră” , ... reportajele lui Radu Selejan oferă  „... o imagine a acestei ţări, de piatră şi cer,(…), un dialog între istorie şi geografie, între om şi peisaj, între trecut şi viitor, o „ evocare istorică liturgică a marilor lupte de identificare a acestui popor, de acum două mii de ani (…), unde duhul pământului înnobilat de Cuvântul Dintâi avea a-i învinge pe romanii”, cu dorinţe şi voinţe imunde şi a-i neclinti pe dacii statornici, oamenii locului...

Lecturând poemele ciclului „ Amintiri ale unui picur de dumnezeire” din volumul „ Poezii postume”, poţi înţelege mai bine osârdia poetului în încercarea de construcţie a unei adevărate teorii a genezei. În centrul acesteia se va situa, interesat de acel picur de dumnezeire, Cuvântul Dintâi cel creator , iar într-un plan apropiat, persoana poetului. Şi el, poetul, este un creat cu şansa de a fi martor al Cuvântului Dintâi la actul creaţiei universale, el însuşi, mereu în preajma creatorului, ales preferenţial, de acesta, martor la îndeplinirea tuturor poruncilor celeste şi beneficiar al Cuvântului Dintâi, ca o răsplată a credincioşiei sale faţă de Creator, cu nutrientul energiei necreate, cu picurul de dumnezeire, de sacralitate şi de sfinţenie!!!...  Devenit, el însuşi, un creator exprimat în cosmicitatea ritmului creaţiei literare, Radu Selejan a beneficiat de a fi alesul hierofan al Cuvântului Dintâi şi de nuntire a nesfârşitului său cu plăcerea Cuvântului Sfânt , din care se va naşte lumea sinelui. Poetul, luând  litotic chipul sacru al luminii din Cuvântul Dintâi va sorbi Picurul de dumnezeire sau Picătura de apă cerească, relevată în poemul 4 al ciclului, reuşind să însumeze „ preţul minţii şi al ochiului său / drept „ datina luminii vorbitoare, născătoare de spirit/ în spaţii celeste,/ preţul zilei de mâine şi-al zilei de ieri/(…). În poemul 1 al aceluiaşi ciclu, poetul îşi arogă însuşiri teofanice, prin posibilitatea conferită acestuia de a asista la actul genezei: <<>>.

    Cu însuşirea ascultării divine, el va putea auzi, ca nimeni altul, rostirea Cuvântului Dintâi, dar şi vorbele deşirate, ascunse până atunci în Pântecele Facerii şi pornite, în prezenţa poetului, împotriva luminii.  El, le va asculta, în poemul 2 din ciclul „ Amintiri ale unui picur de dumnezeire” ca pe „ Rostirea pornită împotriva luminii ,/ Semn al războiului sfânt dus împotriva/ însoţirii Cuvântului Prim cu lumea / semănată în pântecul lui".  Va constitui aceasta,  o învrăjbire sublimată în geniul creaţiei, în geniul lui Radu Selejan şi care învrăjbire   ”… s-a-ntrupat într-o vorbă , eu fiind semnul literii vii/ semănată prin spaţii./ Şi aceasta, mai întâi de porunca Cuvântului Dintâi ", din poemul 4 al ciclului, când  „ porunci naşterea, dintr-o vorbă fără contur/ până-n clipa aceea, a celui ce-i zice azi OM./, porunca „ Să fie asemenea mie,/ Şi auzindu-l , pământul icni,/ lutul luă formă de pântece".  S-ar părea că şi poetul, cel ce-i era martor de la prima rostire, va primi acum şi un chip din matricea Cuvântului Dintâi, împlinându-se, astfel şi material din cu-vânt.

     Radu Selejan va deveni, dintr-un creat şi din martorul Cuvântului Dintâi, în poemul 3 al ciclului, un creator, un vector principial în ecuaţia genezei , a seminţei universalului , în cuvinte „ Fiind zi şi fiind noapte… poruncii întru Fiinţa gândită,/ sieşi Mamă şi Tată deopotrivă/… alte cuvinte, iscate din a Fiinţei Fiinţă,/ din alte seminţe ale fiinţei celeste,/ pământuri râvnită să fie şi ape şi sori/ născători de timp şi de spaţiu/ de nopţi şi de zile, născătoare şi ele/ (…) de lumi necuprinse-ntr-o coajă de ou,/ de rostiri ne-nţelese,/în stare de miez de seminţe…".

      Ana Selejan, realizând profilul bio-biliografic al scriitorului , pe care îl va însera în volumul intitulat  ” Opera lui Radu Selejan în interpretări critice „ , pag. 32, anul 2007, ne sesizează că poetul a dezvoltat în creaţia sa  mitul , propunându-i onticului o viziune de legendă (…).  Se va deduce această reflexie a autoarei din parcursul poemului „ La începutul începutului” , din aceşlaş ciclu. Poetul va releva, în cuvinte inspirate din Cuvântul Dintâi , explicitate doct de autoare, originea ritmului şi rimei  liricii sale într-un ” topos intens idealizat al vechii Dacii a cărei inimă pulsează şi funcţionează ca un veritabil cerc mandalic ( ritualic,n.n.) în centrul carpatin, dominat de pădure- ca factor esenţial al sacralităţii şi simbiozei; un univers magic în care comunică pământul, cosmosul şi adâncimile tainice”...

      Personal , voi califica Cuvântul Dintâi, ca referenţial cosmic apolinic şi teluric impus de poet onticului şi extrapolat ca un  obiectiv valoric panteistic  în ritmul şi lirismul versificaţiilor sale. Voi motiva această zicere de evidenţa poemului „ La începutul începutului” din ciclul „ Balade cu soare ” din volumul ¤ Târziul clipei”, în versurile cu accente de geneză.  Să le expunem, sau mai bine spus, să le ascultăm sonicitatea lor genezică : „/… la începutul începutului/ au fost foşnetele pădurilor/ foşnetele stelelor de deasupra pădurilor,/ foşnetele râurilor ce purtau către mare / dorul de adânc/ al munţilor, al cerului (…).    Voi sesiza că tocmai aceste „ foşnete- primate onomatopee constituie  vocea cosmică identificată de poet ca fiinda Cuvântul Dintâi, al cărui ecou îl va marca şi îl va asculta mereu  şi din care, în ritmuri cosmice mereu actualizate de o voce lirică convingătoare, din Cuvântul Dintâi va cânta el cuvântul liric şi va cânta cu o nedeterminată empatie, nu pentru glorie, în eternitate. Sunt exotice prin metaforă „umbrele stelelor pe pământ/ caută urmele Cuvântului Prim/, definit a fi în poemul 7 ,din acelaşi ciclu, „zgomotul găocii spartă de Cuvântul Dintâi/ auzit demiurgic şi ascultat de poetul gânditor , păşind blagian , ca un profet , el, pe urmele discipolului spiritual, metamorfozate în : „ credinţă, dorinţă , cosmică sămânţă,/ roditoare de veşnicii,/ virtuală, divină voinţă./. Sunt toate acestea facturile-  caracteristicile condiţiei poetului relevate în registrul luminii apolinice.

Cu Cuvântul Dintâi, cu acest instrument cosmic de început existenţial şi liric, purtător al luminii creaţiei, de ritm tensionat al lirismului său va lupta împotriva puterii teluricului, absconsă în adâncurile întunecate ale genezei şi va săpa poetul în „Târziul clipei”  la rădăcina cerului  spre a descoperi sevele începutului, în poemul cer, un travaliu genezic pe care îl va releva în  „ Sap la rădăcina cerului”.

    Un socratic, poetul avea să deducă , prin exerciţii maieutice, principiile aletheice ale creaţiei divine, natura duală teluric-apolinică a genului creator dedusă din apofantic, cea de „ Rostirea pornită împotriva luminii”, în dialog livresc,  auzită în poemul 2 din ciclul „ Amintiri ale unui picur de dumnezeire” De aici va refula învrăjbirea comună cu cea a Cuvântului Dintâi, lumea cu care avea a se certa Cuvântul Dintâi, cel n-închipuit. Prin Radu Selejan, Cuvântul Prim se va întrupa, în el, spre a rămâne acel glas armonizat al lumii panteistice. Şi aceasta nu poate fi decât o rostire a iubirii universaliilor în creuzetul facerii din Cuvântul Dintâi, rostirea efervescenţelor sublimate în sacerdoţiul creaţiei. Vor reverbera în Cuvântul Prim toate cuvintele începutului şi neînceputului , panteistic, în foşnetul frunzelor, în susurul izvoarelor, în glasul inflamat al astrelor şi în travaliul atomic din toate câmpurile cosmice, urcând în ritmuri lirice din magnetismul inimii etern iubitoare a pământului din care se naşte şi lumina selejaniană.

     Se va nutri, aşadar Radu Selejan, cu lumina sinelui şi cu dumnezeire la împlinirea poruncii de nuntire a nesfârşitului cu plăcerea Cuvântului Sfânt.

    Dar ritmul şi rima, imprimate în structura versificaţiei selejaniene, aşa cum le sesizează  M.N. Rusu, se pot afla << în odihna pietrelor de sanctuar fulgerate doar de umbra lui Decebal (Pietre) , având „ apanajul liricii militante ardeleneşti” >>.

Pentru că , de acum Cuvântul Dintâi, preţuindu-i puterea, aşa cum o relevă în poemul 5 al acestui ciclu, întors în spaţiile vitale, va deveni întru sine, un glob de fiinţă şi va abstrage din memoria energiei ne-începute, ca o primă curgere a clepsidrei: „ Ziua Dintâi, simbolul puterii/ întruparea luminii în Primul Cuvânt”.

În rostirea Cuvântului Dintâi, spre a nu-l profana, spre a-l rosti în anabazic, în desăvârşire şi numai acolo unde îi este locul, Radu Selejan va cerceta şi va reuşi pe traiectul său literar o multitudine de escale, primând cele la limita dintre spaţiul istoric, în speţă ancestral antropomorfic, dacic, într-un cuvânt cu timpul linear liturgic al primei seminţe-cuvânt sau a Cuvântului Dintâi. Va dezvălui , prin creaţia sa, lumina şi va asculta , releva şi mărturisi în lumina sa cosmicitatea ritmurilor existenţiale, pentru a se încărca noezic din acele energii ale luminii , dar şi din teluricul adumbritelor locuri dacice care, în a sa imagine, prind contur  ontologic şi iau chip de „mume blagiene”, o inspiraţie goetheană versus eminesciană, runică dar şi chip adamic ori  hieratic, tocmai pentru a revigora prezentul mereu certat cu poetul, tocmai pentru a învinge şi supune entropiile minerale ale existentului uneori banal.

   Dar călătoria lirică a lui Radu Selejan va fi permanent energizată de starea sa de reflexie şi de obiectivare în creaţia corespondentă în valorile sociale, istorice şi cultural spirituale pe care le descoperă, le crează şi cercetează, descoperind şi relevând antropologic originile dacice ale românismului. Toate aceste valori le ipostaziază şi le redă axiologic , într-un lirism facturat epistemologic, le învesmântă în lirismul cosmic al cuvintelor şi în statornicia locurilor. Asistăm, de fapt şi în jure, la o eseistică versificată, la un tratament gnomic asupra condiţiei ontologice a sufletului-ethosului românesc. Ne determină, auctorial, poetul, de a percepe cu uşurinţă esenţele ontologice şi determinările lor cauzale, istorice, destructurarea ontică cu recuzita transcendenţei, în speţă blagiană. Dar dacă, până aici, poetul este participant şi martor pus de însuşi Cuvântul Dintâi, de asistent la poruncile acestuia şi de care va beneficia prin întruparea în picurul de dumnezeire, în poemul 8 al acestui ciclu, el va reifica în relativ, într-un ludism anamnezic, participarea, declarând-o „ poate vis, poate gând, poate-un joc,/ o-ncercare de-a pătrunde dincolo de marginea/ nedefinită a Universalului stăpânit/ de Cuvântul încă ne-rostit”. Vom putea ajunge, împreună cu poetul, ca o experienţă a sa, până în gnozisul genezic, dar şi la colapsul suprimării cunoaşterii, în finitatea fizică. Sunt aceste reflexii motive de anamneză şi diagnoză asupra informaţiilor istorice, instrumentele prime ale creaţiei sale. Motivul anamnezei, de reamintire, este şi mai bine conturat în poemul 9 din ciclul „ Amintiri ale unui picur de dumnezeire”. Aici ,poetul încearcă a se menţine în cercul Cuvântului Dintâi, el , amintindu-şi , ca şi Eminescu  în „Sărmanul Dionis” , doar de "…puţine întâmplări din vremea Facerii,/ dar Cel Dintâi Cuvânt fiind auzit de poet „ ca pe-o pasăre de rău,/ pentru că nici un chip nu l-a rostit/ şi nici-o minte nu l-a inventat"...

     Poetul inginer minier, cu o viziune pragmatic-genuină receptaează  facil motivaţiile existenţial – minerale care stau la baza normalizării ecuaţiilor de creaţie ontico-poetică în sistemul cu diferenţiale topice şi istorice, militând o viaţă întreagă  pentru eliminarea acelor termeni liberi, telurici şi uranieni neculturali, negativitatea lor naturală , din spiritual- cultural şi le va elimina din exerciţiile sale literare cu ecuaţii liric-existenţiale prin algoritmări raţionale, de normalizare gaussiene şi de armonizare diferenţial- leibniziene. Radu Selejan, cunoscând termenii topologici şi demiurgici ai românismului, îi va sistematiza în ecuaţiile sistemului său genezic , în ideale armonii, ca şi creaţii în raporturi diferenţiale divine, soluţionând în contextul social al temporalităţii sale fizice şi în spirit cartezian o estetizare constructurală lirică ritmată a metafizicii creaţiei, la îndemâna poetului şi caracteristică a întregii sale creaţii..

Ca inginer şi metafizician , poetul nu a idealizat şi nu a avut nevoie în exprimare şi imagini decât de adevărul, însuşi, pe care l-a explorat antropologic din mineralul munţilor şi i-a găsit puterea de „ picur de dumnezeire” , pentru a-l turna, apoi, ipostaziat şi metamorfozat în ritmul Cuvântului Dintâi, cuvânt în crome celestine şi în chipuri de stâncă, de izvoare, de arbori, păsări, de oameni şi de stele, de alte lucruri şi nelucruri schimbătoare, în toată a sa lirică. Şi, totuşi, cu tot idealul său creator, aşa cum va releva, în poemul 10 al ciclului din volumul „ Amintiri ale unui picur de dumnezeire”, poetul este încercat de dezamăgire şi de resemnare, stări exprimate în versurile ” privesc în zare şi mi se pare , chiar cred că luminile ochilor mei au ajuns la ţărmul dincolo de care nu-i decât/ umbra Cuvântului Dintâi”, motiv pentru care poetul va rămâne fără speranţă şi dezamăgit, când „ Întind mâna şi mâna nu-i în stare/ s-atingă nici măcar un ram de cer/ să pătrundă picătura de dumnezeire / care tocmai trecea prin faţa mea „ .Şi,  iată cum percepe poetul puterea peratologică a apocalipticului, cvasineiertător: „ Într-o peşteră, asuprit de spaimă/ prea-înaltul acoperiş ceresc, / osândit să n-aibă adihnă şi pace,/ robit foamei şi setei, muncit/ de teama neştiinţei de sine, /fiul Cuvântului Dintâi". Şi se va resemna poetul cu premoniţia apocalipticului - sfârşitului material  , dar nu si noetic, exprimând aceasta în versurile din acelaşi poem:  ” când moartea pământească nu-i decât o trecere subtilă/ dintr-o picătură de dumnezeire/ în altă picătură de dumnezeire/ spre slava Întâiului Cuvânt,…/ O, moartea nu-i decât o întregire a Cosmosului / cu puterea mea de-a fi astfel şi altfel”.Cât e de profund, aici!?...

  Radu Selejan abordând geneza, nu acceptă finitatea existenţială, viziunea sa este cea a eternităţii, într-o conversie a formelor dictate astral de zodii ( Zodie ) : N-am zi de naştere/ ca să-mi colind/, nici zi de înviere/ să-mi plâng moartea. / Mă ştiu din începuturi/ şi-am să pier/ cu soarele odată, / Ca bulgăre de jar/ pe colţ de cer/ privind nestânjenit în ochi de tată( Zodie, Volumul Târziul clipei”. 

   În opera selejaniană , trecutul se întâlneşte cu prezentul şi se conjugă în cosmicitatea ritmului Cuvântului Dintâi. Întrezărirea finalului existenţei sale pământeşti , o va interpreta thanathic, ca o condiţie ritualică a sepulcralului identităţii şi o va releva explicit în poemul 17 din ciclul „ Amintiri ale unui picur de dumnezeire” , în versurile: Pereţii cerului erau scorojiţi, bolta stătea să se prăbuşească peste Calea Lactee,/ priveam îngrozit jur-împrejurul/ implorând Cuvântul Dintâi/ să rostească porunca aceea totală/ doar în el cuprinsă ca un nucleu,/ porunca de întrupare a virtualului / în lut. În lutul amestecat cu urmele paşilor mei,/ cu sângele inimii mele/ cu rânjetul fiarei. / Aşteptare zadarnică ./ Cu încredere-n mine, cu zdreanţa aceea/ pătată cu tainele lumii,/ cu degetul lovit de orbire,/ ştergeam chipul fiarei/ din memoria mea ancestrală./ Chipul fiarei care visele/ mi le înspăimânta./ Sunt eu, îmi ziceam pipăindu-mi conturul/ de carne şi oase. Dar unde-i Cuvântul Dintâi?/ Unde-i puterea măiastră,/ unde-i cerul care a sedus Cosmosul/ purtându-l cu vorba/ dintr-o Cale Lactee în alta,/ /(…) dar…/ Cerul devenea tot mai mult un clopot/ albastru şi Pământul era limba sa/ Cineva trăgea clopotu-n dungă, nimeni, însă , strigarea n-o auzea.    Şi, în sfârşit, aceaşi temă a finitudinii pământeşti, dincolo de trecerea Stiksului , în tărâmul etern al fiinţei-nefiinţă, al edenului poetic al creatorului, o va exprima in poemul 18 din ciclu, în versurile /,, porunca-mi spunea să trăiesc. Şi trăiam./ Habar nu aveam că locul acela se numeşte Rai./ Fiarele virtuale mă-nsoţeau cu alai.”/. Poetul este fericit că nu a recunoscut  în locaţia nouă a sa Infernul!...

     Ion Oarcăsu, în referirile la creaţia lirică a poetului, avea să i le deducă, pe cele relevate mai sus, ca izvorând „ dintr-o puternică ne-linişte existenţială(…), din ne-liniştea celui care vede şi simte natura(…) ca pe o schimbare haotică spectaculoasă, neprevăzută, pe întreg spaţiul dintre firul ierbii şi steaua depărtărilor cosmice”. 

     Şi tot Ion Oarcăsu, în nota critică la la volumul de versuri „ Corturile neliniştii” va releva faptul că „Haosul” natural începe, în viziunea tânărului poet, de jos, spre a cuprinde treptat zonele superioare ale vieţii(…). Dar începutul în spaţiul mitic-mioritic dacic, în cosmicitatea acestuia, în extrapolările sale istoric-spaţiale sunt identificate ritmurile lirice ale materiei, induse de Radu Selejan cu talent şi pasiune în a sa creaţie şi constituind aceasta o proiecţie literală a sinelui intelectiv selejanian- humean, chiar şi sacrificial,  în apofanticul creaţiei celeste. Meta-fizica versificaţiei, izvorâtă din efervescenţele intelectuale ale poetului , va constitui , în fond, în această perspectivă şi exprimare, o escaladare a cosmicului literar, scopul final, fiind înfruptarea din darul marelui creator, spre a se ajunge, în planul al doilea şi mai departe, la perfecţiunea lirică a creaţiei. Îl vom găsi pe Radu Selejan în totul său literar pe un drum  sisific creator, prometeic, înspre infailibilul creaţiei. Se profilează, fără gratuităţi, un Radu Selejan  simbol al avataarurilor  creaţiei lirice naţionale şi nu numai. În tzoată creaţia sa , geneza, cosmicul, geotoposul şi erosul sunt prezente şi expuse cu geniu socratic şi lavellean  în transfigurări semantice reuşite, în aritmii, asonanţe şi acromatici, structuri estetice ale unui discurs metaforic stilizat, încărcat de profetism angelic.

Gheorghe Apetroe Sibiu, Receptarea critică a liricii lui Radu Selejan

LITERATURA, valori ale eseisticii contemporane, gheorghe apetroae sibiu

Eseu critic apreciat cu " Menţiune" la Concursul Naţional pentru Receptarea Poeziei Contemporane,concurs organizat de Revista literară "ASTRA", Braşov, 1989, preşedinte de juriu, Laurenţiu Ulici.

     

             Experienţa istorică şi progresul înregistrat de ştiinţe au condus la receptarea tot mai conştientă a universalului din spaţiul fenomenologic transcedental, de tip husserlian, şi la investigarea ontologicului prin metode epistemologice, revelator creatoare. În contextul axiologic s-a realizat interpretarea - în episteme - a categoriilor de coexistenţialitate, dialectic, în formula antinomică: materie - spirit, obiectiv - subiectiv; intern - extern; particular - universal; teoretic - pragmatic etc., din perspectiva paideică a eului pur, situat în câmpul universal referenţial şi s-a permis o pronunţată revelare a fenomenelor şi proceselor naturale şi socio-umane cu elevaţii la cote epistemologice, respectiv sesizarea succesiunii dinamice a evenimentelor, ciclicităţii, în devenirea cosmică a lumii universale de tip ondulatoriu.

În acest mod s-a permis restructurarea şi reorientarea discursului filozofic în spaţiul topologic universal, iar, în registrul tautologicului, s-a realizat dezalienarea social-spirituală dinamică, în paralel cu amendările de bază biologic-umană, a structurilor existenţiale revolute, s-a conştientizat şi s-a orientat subiectul cunoscător spre o epistemologie a ontologicului metafizic, a transcendentului lăuntric, eului personal şi universal. Pentru argumentarea unor răspunsuri riguroase, pretinse a fi mai apropiate de adevărul absolut al universaliilor, de primatul genezei ¬începînd cu teoriile cosmologice sofiste şi ajungând, prin Platon, Aristotel, Descartes, Kant şi Hegel la neopozitivism şi la raţionalismul critic al lui Karl Popper, s-a relevat existenţa unor concepte filozofice care încearcă o înţelegere cosmică a lumii.

Poemul "Telescopie", cuprins în volumul de versuri Degetul de gheaţă al scriitorului Nicolae Prelipceanu, este revelator pentru eseistica contemporană, şi nu întâmplător a fost selectat de revista "Astra" pentru concursul de receptare a poeziei contemporane. (Astra 1989). Acest poem incită la meditaţie şi îngăduie o abordare critică a conţinutului său ideatic, o revelare a misterului ontologic sub cerul metaforei, fără a se apela la teoriile oculte.

Am considerat poemul-eseu "Telescopie" drept una dintre puţinele scrieri literare contemporane cu un atât de bogat conţinut filozofic prezentat într-o formă versificată, apărute în ultimii ani în publicistica românească, care a reuşit, ce-i drept, într-o formă cam ironică, dar justificată pe deplin de condiţiile de apariţie, să contracareze marginalizarea spiritului absolut, hegelian, urmare a depresiilor şi refulărilor constante generate de interpretarea dialectică cu o tentă de cvasimaterialitate, a cosmicului. Credem că substanţa poemului i-a fost adusă în prim plan scriitorului de continuităţile şi disfuncţiile ontologice, cu corespondenţe chiar şi sociale, de tip lukacsian.

În altă ordine de idei, poemul "Telescopie" se poate încadra, prin conţinut, între scrierile filozofice autentice cu fond ideatic însemnat, ale căror tematici propun descifrarea universalului într-un mod analitic, prin disociere, prin telescopie, în etajele psihismului freudian, cu reverberaţii logico-lingvistice de construcţie moleculară şi atomară, într-un sistem de interpretare telescopic de la metagalactic la subcuantic, în dublu sens.

Se dă posibilitatea celor interesaţi să investigheze primordialitatea laturilor unicului, atât în plan material, cât şi spiritual, precum şi în temporalitate, într-un context analitic disociativ, pentru a înţelege rolul antinomiilor categoriale, materiale şi spirituale, adică a celor două fundamente ale ontologicului. Se satisface, astfel, dorinţa cunoaşterii prin determinări introspective a esenţelor fenomenologice transcendental-¬lăuntrice, prin circumspecţia formalismului pe baza antitezelor, vectorilor dubli, cu aceleaşi coordonate care pot asigura evidenţierea axiomatică a universalului dual. Prin acest raţionament, poetul ne asigură încă de la primele versuri de coexistenţa celor două entităţi categoriale „corpul material” şi „corpul spiritual”, în „trupul unic”, prin acţiunea de înglobare a celui de al doilea în primul, într-un veritabil sistem telescopic - universal - şi reuşeşte, prin „Telescopie”, o construcţie hiperbolică a antitezelor cu reiteraţii litotice într-un universal dual cu traiecte asimtotice, o reală materializare a spiritului, „gândului”. Şi mai esenţial este faptul că poetul reuşeşte în acest poem miniaturizarea nemărginitului spiritual, denumit „adâncime”, proiectarea acestuia la o scară infinitezimal cosmică, subcuantică, într-o infinitate de plane materiale, într-un spaţiu nedefinit, nebănuit de restrâns în contrast cu lărgimile nelimitate ale universalului.

Prin această manevră, poetul realizează - sine die - relativizarea spiritului material, „gândului”, chiar şi în entitatea sa semantică, într-un sistem telescopic de hiperbole şi de litote, care permit o dublă şi permanentă culisare. El realizează, sub o formă metaforică şi prin procedee de introspecţie şi circumspecţie, glisante, spiritul (material), de câmp variabil, mereu redimensionat şi angrenat la sistem, organicizat, dar component, în formă şi esenţă, al sistemului material-spiritual, într-o structură mai mult decât cvasiduală, trinitară şi, ca cele două componente, în permanenţă interferate, să fie dispuse în sistemul de cazuri particulare şi universale, ca entităţi axiocentrice permanente ale unui corpus bivalent.

Aceste entităţi glisează împreună, în limitele şi la limita universalului atât macrocosmic, cât şi microcosmic, pe coordonate proprii şi, în acelaşi timp, comune. Astfel se realizează formele şi traiectoriile variabile perceptibile gradual, în funcţie de potenţialul de receptare a senzorilor, cât şi de nivelul de conştientizare a subiecţilor entivi.

Dacă construcţia telescopică se raportează la scara umană ca o ontificare epistemologică, se creează astfel posibilitatea evidenţierii universalului dual prin intermediul fiecărui eu receptor, în relaţiile sale axiologice particulare şi universale, în dubla lor ipostază, explicitată ca o determinantă a unei duble gravitaţii, care va oferi cosmicului mereu alte poziţii spaţial-temporale.

Dar o oarecare relativizare a gândului în raport cu materia putea fi mai lesne eliminată, dacă, în calitatea structurilor materiale, la toate dimensiunile, se îngloba „trupul mai mic”, pe care, la un moment dat, poetul încearcă să-l elimine din structura antinomică, prin eliminarea ultimei dimensiuni axiologice fundamentale, a calităţii, esenţei spirituale a materiei, şi să-l izoleze, în tentativa de negare a apriorismului spiritual, intr-un determinism cazuistic, logic-raţional.

Poetul uzează în continuare de evoluţia dialectică şi paralelă a cuplului corp-gând, dar încearcă să suprime gândului tranşa de disociere ontologic-metafizică peste limitele cunoaşterii universalului, prin senzori şi asociaţii psihologice. Totodată, caută să-i elimine acestuia şi orice dimensiune, chiar şi materială, imprimând oricărei forme de reprezentare a concretului o abstractizare pur materială, prin inducţie inferenţială.

Fondul ideatic al antitezei gând-materie, precum şi gândul parţial dominat de materie primesc de la scriitor un mesaj axiologic cu urme de agnosticism de aici încolo, pe tot parcursul discursului.

Totuşi, pentru evidenţierea cantitativă a esenţelor cosmice în demersul său filozofic, Nicolae Prelipceanu realizează şi pe domeniul ermetismului entropic hotare între spirit şi materie, dar cu punţi de conexiuni şi cu adânci întrepătrunderi, până la contopirea între câmp şi substanţă, determinând conversii interferenţiale în ambele sensuri, în loc de excluderi si de polarizări dialectice, nemetafizice, ale celor doi determinanţi. Aici poetul trebuie să accepte rolul constructiv, contradictoriu şi, totodată, unificator, pe care îl deţin antitezele în universal şi să încerce o substituire a esenţelor „gândului” şi a dimensiunilor sale reale induse în material „cu ochii lui mai mici decât ochii reali”, pentru a determina, în mod voit, o reducere a influenţei gândului.

Sub aspect axiologic, în relaţiile sale cu materia, respectiv „cu mintea lui mai mică”, gândul este frustrat de drepturile sale legitime. Prin tratarea cu indiferenţă a gândului, prin acel „parcă nici nu-i”, poetul ia, acestuia, dreptul la introspecţie şi autoreflexivitate, componentele de bază ale judecăţii şi ale raţionamentului, în paideica conştientizării, şi încearcă o reflectare a stărilor materiale de tip fenomenologic numai prin intermediul subconştientului de tip nietzscheian, cu rezonanţe în raţionalismul kantian, prin promovarea unui biologism de exacerbare, respectiv el „judecă rece” până la iraţionalism, şi „dezaprobă mâna care se ridică” fără să argumenteze această judecată, chiar şi în manierismul esoteric. Nu s-a exclus posibilitatea unei încercări de scoatere în evidenţă a structurilor de profunzime ale ontologicului specific uman, metafizic, prin raportări şi asertări subiective, prin contemplarea asupra unei relative dominante materiale, „dacă gândul e trupul mai mic dinăuntru” şi, deci, exprimarea prin echivoc a convingerilor sale duale, chiar dacă sensibilul spiritual putea să fie doar oniric, rezultatul unui psihism de factură freudiană, şi să meargă până la mit şi, chiar mai departe, la ideea magicului şi stilisticului blagian de tipul „dacă e adevărată această poveste”, intuind, prin deducţii şi inducţii categoriale, noi valenţe existenţial-spirituale, până la receptarea componentei nematerializate din sistemul ontologic trinitar, cât şi a componentei sale nespirituale, cuantice, din „în el cine este” ...

Trecând de această inconsecvenţă, Nicolae Prelipceanu reuşeşte să parcurgă drumuri adânci în cunoaşterea categorială, să abordeze temporalitatea spaţială a ontologicului printr-o epistemologie nondeterministă, disociind orice concret în moduli existenţiali duali, materiali şi spirituali, necesari pentru reconstrucţia dialectică pentru care încearcă să găsească fundaţii apriorice nefinaliste şi raţionaliste.

Poetul a reuşit, în devenire, să identifice cauzele şi efectele unui sistem dual, material-spiritual, în diacronie, simultaneitate şi ciclicitate, spontane ori instituite, a cauzelor şi efectelor justificate categorial prin noi determinări de evoluţii necesare şi întâmplătoare, dar fără a găsi răspunsul, chiar şi atunci când a investigat şi în plurilogia materiei şi când „ne putem întreba în continuare în el cine este”.

Negăsind răspunsul, poetul apelează în continuare la propria intuiţie, ocazie cu care realizează o construcţie hiperbolică cu tendinţă cosmică, sub formă de metaforă, litotică „trupul cel mic e cel mare”, respectiv o metaforă pe care şi-o revendică axiologic din momentul în care îşi propagă gândul prin universul material (dual şi trial) la modul inductiv cvasiacceptat, „şi că-n interiorul său ... stă trupul”, un gând declarat ca dominantă în sistemul său telescopic. Dar, în contextul ideii, poetul încearcă să elimine gândul, o entitate nous-câmp, prin disocierea unicului, pentru a-l găsi circumscris substanţei şi pentru a-l proiecta în universul metafizic al fiinţei, adiacent unei cantităţi materiale ce poate asigura, alături de materia cuantificată lipsită de sarcină, neinfluenţată de magnetismul cosmic, ceea ce se evidenţiază ca o realitate, trinitatea universală.

Odată eliminată partea concretă din fiinţă, el nu o mai acceptă nici ca valoare, nici ca fond al devenirii şi, ajunsă în afara universalului, o foloseşte, prin circumspecţie, numai ca simplă locuinţă a universului material, căruia îi acceptă mişcarea eternă, chiar şi cea dezordonată, eternă, în încăperea „aletheie”, cu bolţile sale largi, locuinţă a gândului universal, „şi că în interiorul său nemişcat stă trupul vizibil mereu în mişcare”. Ştiind că mişcarea este universală, aplicabilă şi gândului, deducţia sa subiectivă nu este deloc întâmplătoare.

Poetul reuşeşte să consolideze conceptul de dublă existenţă, iar în finalul poemului realizează o infinitate de determinanţi, în aceasta constând misterul identităţii noului unic, cu competenţe de noi dedublări, în afara apriorismului unităţii şi de elaborarea de noi laturi, de elemente contrare, într-o succesiune dinamică, chiar dacă, din competenţele noi ale unicului, care generează devenirea, existenţa se vrea aruncată la limita universalului, ca o particularitate telescopică, de la subcuantic la metagalactic, de tipul continuu-discontinuu, de la arheflexibil la flexibilul evoluat, prin inflexibilul temporal.

Dacă s-ar fi referit doar la disocieri valorice metafizice, pur materiale, si nicidecum la spaţiile temporale ale spiritului pur, n-ar fi reuşit să depoziteze fondul ideatic în material. să-l cuantifice unitar şi să creeze un cadru propriu de relevanţă, impresionant, unde se realizează coabitarea ambelor laturi într-o spaţialitate temporală infinit tridimensională şi într-o temporalitate spaţială unică şi permanentă.

Din analiza poemului "Telescopie", se desprinde viziunea clară şi reflexivă a poetului în adâncul conceptului de universal, motiv pentru care obţine dreptul da a asocia materia pură cu câmpul ei spiritual, atât în structurile fizice ale microcosmosului, cât şi ale macrocosmosului, într-o telescopie epistemologică, de a recepta structurile organice ale căror identificare pare a fi limitată din cauza disfuncţiilor în spaţialitatea temporală, precum şi a receptării limitate a unor elemente de construcţie - moduli existenţiali, de către senzori. Se poate deduce, prin punerea în evidenţă a unui număr infinit de combinaţii cuantice, precum şi graţiei existenţei carbonului în structurile biochimice ale materiei superior organizate, acel câmp universal, în speţă bioelectric cu o aură variabilă, care poate fi, pe drept cuvânt, identificat cu spiritul materiei în onticul uman. Astfel puse problemele, Nicolae Prelipceanu reuşeşte, fără să vrea să pună în evidenţă unitatea indestructibilă dintre spirit şi materie în devenirea spaţial-temporală, diacronică şi sincronică, şi să renunţe la utilizarea seriilor de ipostaze pozitiviste şi naturaliste care promovează structuri ce imprimă conformism şi rigiditate, ipostaze ce apar absente în conceptul categorial al epistemologiei prelipciene.

Gheorghe Apetroae, Concursul Naţional pentru Receptarea Critică a Poeziei Contemporane, preşedintele juriului, Laurenţiu Ulici, Revista ASTRA, Braşov, 1989.

•