Literatura, Opera lui Mihai Eminescu în interpretari critice , Gheorghe Apetroae Sibiu

Gnozisul  axiologic  al studiilor eminesciene

„Archaeus” şi  anamneza  în „Sărmanul Dionis”, elaborate  de Carmen  Negulei

                                                                                                                                         Gheorghe Apetroae Sibiu  -  studiu eseistic

               
       Studiile şi eseurile aparţinând lui Carmen Negulei şi inserate în volumul cu acelaşi titlu, apărut la Editura Alfa Press, în anul 1995, se relevă  ca un început inspirat al unei eclatante exegeze asupra  universului gnoseologic eminescian. În context, "Anamneza în Sărmanul Dionis" constituie contrafortul cerebral al unei cunoaşteri perene, „în sacrum”, înălţat cu profesionalism filosofic şi cu vocaţie literară pe fundamentul „Archaeus”, ca nous universal , într-o elevaţie gnostică de natura unei complexe naraţii ideatice. Termenul de Archaeus va fi relevat de Carmen Negulei ca un primat axiologic elaborat, cu caracterul de dominantă a naturii cunoaşterii în raport cu natura ontologică a povestirii, ca sindeterminant al dualităţii gnoseologice. Tot Carmen Negulei va modula şi apoi extrage din Archaeus principiile omoloage între viziunea  europeană şi cea indică asupra Universalului, prin supralicitarea sensului Archaeului ca spirit al Universului. Este aceasta „în fond” o promovare a conceptului de metodă, proprie eminesciană, de „a ajunge la esenţa lucrurilor numai pe limaxul  cunoaşterii, Archaeul fiind invocat de la început ca primat noetic pentru a clarifica variile ipoteze ale gândirii” (C.N., „Studii şi eseuri”, 1995).

                Archaeus va fi considerat, ca şi în Sărmanul Dionis, principiul realului dublu, ca implicit filozofic, de identitate a personalităţii şi fundament gnoseologic, prin expunerea în plan dublu a celor două personaje, unul neiniţiat şi substanţializat, celălalt iniţiat şi purtător al principiului spiritual cognitiv, al bătrâneţii, un Archaeus spiritual, la care „existenţa implică esenţa în ea însăşi”. Dar acest principiu spiritual cognitiv va fi erodat formal de principiul metempsihozei, întrucât sufletul (atman), făcând parte din permanenţa esenţei spiritualizate de ordin ontologic, este un exponent axiologic al relativismului percepţiilor prin analizatori, al propulsiilor universale în spaţii limitate. Archaeus, ca principiu al cognoscibilităţii, se poate induce epistemiologic în ontologicul universal şi elimina prin el, ca pandant al relativismului tautologic, sechelă a devenirii formale. Carmen Negulei, ca indolog, sesizează implicaţiile în marea literatură a brahmanismului, facturate prin supremaţia de castă şi prin inducerea credinţei de reîncarnare, acel concept prefilozofic, care avea să fie depăşit în creaţia eminesciană, marcată de gnomismul indobudist,dar cu deschideri largi spre realismul universalităţii. Carmen Negulei remarcă rolul ontologicului în procesul cunoaşterii filosofice, ca un cadru experimental al percepţiei existenţialului şi va expune, în interferenţă, modalităţile de gândire promovate de poetul filosof, descoperind traseele duble de cunoaştere şi influenţă asupra creaţiei, pe care în aceeaşi măsură le va cerceta.

                Această viziune filosofică este versificată şi identificată la Mihai Eminescu, cu un concept universal al genezei, expus pertinent de poet în Scrisoarea I, un poem care este, în fond, o variantă versificată a Sărmanului Dionis, receptată şi asimilată cu o voinţă schopenhaureană de Carmen Negulei. Dar cine este Dionis, în accepţia metempsihotică eminesciană? Este copilul sărac, copist la 18 ani, „pentru care visul era o viaţă şi viaţa un vis, într-o ordine a realităţii”, cel care-şi gândeşte şi-şi reflectă condiţia socială precară în „înrâurirea zodiilor asupra vieţii omeneşti”. Dionis va conştientiza condiţia sa socială numai când va reintra în reamintire, în anamneză, în antecedentele proprii, în dialogul cu eul său, graţie unei meditaţii socratiene. Se deduce de aici că Eminescu când a conceput Sărmanul Dionis , aprofundase actul Karman, „un act care depinde de spiritul şi de vorbirea care conferă fiecărei individualităţi umane antecedente proprii şi situaţia sa particulară, îi conferă de asemenea un destin care, dacă nu se va realiza în viaţa prezentă, se va realiza după sfârşitul acesteia, într-o reîncarnare pe care o va orienta el” (Jean Filliozat, Filosofiile Indiei, Brahmanele şi speculaţiile ritualiste). Este, în fond, aceasta o renaştere a nousului individual receptat din imnurile ariene rig-vedice şi din canoanele budhiste.

         Şi Mircea Ivănescu, din intervenţiile pe care i le-am urmărit la lansarea acestor studii de către Carmen Negului, va observa în studiul Anamneza în Sărmanul Dionis o viziune eminesciană, graţie filosofiei indiene, prin care se aduc „detalii şi interpretări inedite, necunoscute în literatura română şi străină, în analiza operei eminesciene”. Cred că Mircea Ivănescu s-a referit aici la inspiraţia eminesciană din Rig-Veda, imnul despre creaţiune (X, 129), din care a fost inspirată şi poezia filozofică Scrisoarea I, capodoperă eminesciană a conceptului de geneză, scriere care tratează deopotrivă Archaeus  şi anamneza. Revenind la Sărmanul Dionis, înţelegem că în urma studiului astrologiei lui Ruben, Dionis simte că „sufletul călătoreşte din veac în veac” şi numai moartea materială îl face să uite că a mai trăit. Este acesta un concept bazat pe astrologia bizantină, pe sistemul filosofic ptolemeic geocentrist, în care lumea transpare ca o rânduială dumnezeiască, pentru că în imaginea lui Dionis, ordinii cosmice a lucrurilor – dharma i se opune dezordinea – adharma, iar unei periodicităţi normale a vieţii naturale i se opun perturbaţiile thanatice. Pentru cunoaşterea dionisiacă, opusă dharmei, Carmen Negulei va aserta axiomatic cum că „spaţiul şi timpul sunt în noi”, iar „existenţa lor în noi infirmă atemporalitatea şi ubicuitatea fiinţei umane”. Translaţia în timp şi spaţiu – afirmă C. Negulei – aşa cum este văzută de Eminescu, „nu mai are nimic cu metempsihoza de care vorbeşte Platon, prin faptul că este determinată de către eu, în timp ce la Platon ea are expresia unui etern ciclu obiectiv în care se integra omul. Eminescu îl deconspiră pe Dionis în text: „Călugărul Dan se visase mirean cu numele Dionis”. Anamneza se confundă în text cu metempsihoza, Dan devenind Dionis, dar în vis.

                Dan va călători în Univers pentru a constata realitatea (rta), adevărata natură ordonatoare a lucrurilor (dharman), a periodicităţii vieţii naturii, a timpului ciclic fără început şi sfârşit. Dan se doreşte şi un „brahman”, o cheie a enigmei, a genezei universale când, referindu-se la astrolog, relaţionează fenomenele şi actele terestre la ritmurile cosmice, expresiv vedice, reluându-le sincretic. Să reţinem că adâncimile metafizice ale călugărului Dionis sunt extrapolate din spaţiul citadin al Iaşilor, urmare a vizitei sale (a călugărului Dan) la astrologul Ruben, profesorul metafizician de la Academia din Socola, Dan fiind unul din şcolarii Academiei şi discipolii lui Ruben. Dan se va confesa lui Ruben „echivalând diviziunile timpului cu diviziunile Vedei”, că vremea nemărginită e făptură a nemuritorului nostru suflet, Yajna, o replică care-l va îndritui pe Dan să exclame altcumva decât predicativ şi premoniţional: „Am trăit în viitor. Îţi spun, acum am doi oameni cu totul deosebiţi în mine – Unul, călugărul Dan, care vorbeşte cu tine şi trăieşte în vremile domniei lui Alexandru Vodă, altul cu alt nume, trăind peste cinci sute de ani de acum înainte”. Aşadar, omul cosmic, Purusa, e în corelaţie cu opera rituală (Yajna), care presupune un rit, o succesivitate, concretizată în anamneza lui Dan (că fusese Dionis) şi în călătoria sa în Univers, relevată de răspunsului lui Ruben: „în şir, poţi să te pui în viaţa tuturor inşilor care au pricinuit fiinţa ta şi a tuturor a cărei fiinţă vei pricinui-o tu …”. Carmen Negulei va sesiza că „ Dionis vrea să atingă simultaneitatea prin anularea legii succesivităţii”, de fapt, dorind „o anamneză inversă: o anamneză în care el nu depinde de ce s-a întâmplat odată în el, ci, în care, ceea ce se va întâmpla cu el depinde în întregime de el”. Carmen Negulei va admite „un astfel de sens al anamnezei, ca reamintire a propriei experienţe şi având o altă finalitate: pentru Dionis prima anamneză are importanţă doar atât cât să-l convingă că spaţiul  şi timpul sunt în EL (în individ)”, acceptând apoi, în detrimentul succesiunii, simultaneitatea ontologică, care i-ar genera imobilitatea şi permanenţa. Autoarea consideră că „soluţia pentru depăşirea  legilor spaţio-temporalităţii i-o dă Ruben”. Ea constă în „a primi puterea umbrei pentru a decoda formulele din carta de astrologie”. Mai mult, Ruben îi propune lui Dionis să lase un om din şirul infinit de oameni din el să-i ţină locul cât timp el va fi plecat în univers şi aceasta pentru a înşela, după C. Negulei, legea succesivităţii. Dan se roagă „pentru ca umbra, în timpul vieţii sale eterne să-şi scrie pe pământ memoriile curate. Simţurile umbrei (întunecarea) şi ale lui Dan (lumina), prin întoarcerea foilor, au dimensiuni magice. Căci înlocuitorul este TU  şi acel spaţiu pe care îl ocupi nu poate să rămână gol, deoarece, conform legii succesivităţii, tu nu poţi ieşi din el în timp ce vei călători în Univers. Căderea lui Dionis, explică C. Negulei, este datorată voinţei sale de a încălca „interdicţia de a-l vedea pe Dumnezeu, de a atinge zona de dincolo de fiinţă şi nefiinţă, zona celestă”a igognoscibilului, acolo unde "...perceptibilul există, desigur, înaintea percepţiei,... înainte ca percepţia să fi fost cu putinţă"( Aristotel, Categoriile, 7,7b,  în Organon).

        Apare, evident în eseu şi caracterul obsedant al poetului de a conceptualiza în planul trăirilor viscerale, al unei iubiri adânci imaginare la care material, nu putea să ajungă. Profesoara Mioara Avram, cercetător şi bibliotecar în cadrul Bibliotecii sibiene "ASTRA", în interpretarea studiilor eminesciene (Archaeus şi Anamneza în Sărmanul Dionis) realizate de Carmen Negului,  ne îndeamnă să concepem la Eminescu „anamneza generalizată”, iar „visul” ca având o semnificaţie ontologică majoră, în dauna celei onirice, demonstrând în Sărmanul Dionis existenţa a patru straturi de realitate şi anume: lumea fizică (Dionis, Pământ), lumea avatarurilor (Dan, Pământ, oniric), lumea prototipurilor (Umbra, Lumina) şi lumea absolutului (Dumnezeu, Doma). Cum reuşeşte identificarea acestor stratificaţii ontologice? Numai prin căderea lui Dan din planul reflexibilităţii în cel al contemplării. O  intervenţie  interesantă, pe textul eseului, cu trimiteri la evidenţa percepţiei filosofice a existenţialului în creaţia eminesciană a avut-o şi  conferenţiarul  universitar, doctor în filologie şi cercetător de prestigiu al operei eminesciene, Anca Sârghie.

                Studiile tinerei scriitoare, cu rezonanţe din adâncurile filosofice, de descoperire a centrelor ideatice în lumea conceptelor eminesciene îl va îndreptăţi pe publicistul Aurel Cioran, fratele filosofului Emil Cioran, să deconspire „recunoştinţa eternă pe care trebuie să o poarte Carmen Negulei pentru Constantin Noica, cel pe care scriitoarea l-a vizitat de mai multe ori la Păltiniş şi din a cărui idee tănăra universitară a trecut la studiul limbii sanscrite şi a culturii indiene”. Tot Aurel Cioran va aplauda dubla şansă a lui Carmen Negulei de a-l avea ca mentor spiritual pe Constantin Noica şi de a se hrăni direct de la sursă, prin bursa de studii oferită de University of Poona, Department of sanskrit, obţinută la intervenţia marelui filosof, cu spiritul literaturii şi filosofiei indiene.

         Să înţelegem, dar, că Archaeus, ca spirit al universului şi Anamneza, ca dualitate ontologică, pot da o explicaţie facilă conceptelor filosofice de universalitate trinitară şi posibilitatea cunoaşterii spiritului indian din creaţia eminesciană.
   Gheorghe Apetroae Sibiu - Eseu la studiul lui Carmen Negulei, publicat în revista literară "Interferenţe”, nr. 5, iulie 1998