Literatura: IRINA LUCIA MIHALCA ȘI CHEIA TIMPULUI; Gheorghe Apetroae, Sibiu
Poemul ”Cheia timpului” din volumul ”Secretul timpului”, aparținând
poetei Irina Lucia Mihalca, se poate înțelege ca fiind o epistemologie a
metafizicii erosului în dinamica temporalității sinelui, de identificare dialectică a spatiilor topologice lăuntrice, acele medii fertile
și locuri sacre sensibile, acolo unde poate germina și emerge apofantic oricând
o iubire ce poate genera o dorință ” petale de lumină din fructul iubirii”, cu
proiecțiile universalității pe coordonatele unor locusuri ale ființării umane conștiente, interactivate fenomenologic… Oricât de evaluate ar fi aceste spații
interioare umane, o caracteristică dialectică a gnomicității lor, în percepția
ontică, grație informației și
experienței, nu pot fi percepute, conștientizate
, accesate și utililizate decât în mică
măsură, și aceasta, funcție de capacitatea intelectului de percepere a ontologicului în existență și ființare , în
genere, și în ființarea umană, în primul
rând, a valorii universaliilor în
temporalitatea acestora (Gheorghe Apetroae, David Hume). Este un flou
al riveriei și al ludismului depășirii trecerii cu valențe providențiale, de
care se încărcă o inimă simțitoare de
universalitate, cu sonanțe existențiale ce
rezonează în modele armonice metafizice (Leibniz): ” Simţi cum palpită inima noastră, / ascultă-i
muzica unică”… Poeta își deschide larg porțile lăuntricului său pentru cel ce se îndreaptă spre ea, stabilind un
timp anume dat întâlnirii, și își oferă
mâinile pentru îmbrățișarea solemnă a
celui poposit în adâncul dedalic al cunoașterii, știind că îi va aduce acolo, astfel, lumina și
fericirea : ” De tine depinde ca tot ce-ai trăit /să fie,
acolo, candelă vie, /am fost una cu Viaţa,/fără început şi fără sfârsit, mai
mult decât Viaţa şi Moartea. /Un cântec îţi cânt acum în cheia fericirii!” Poeta Irina Lucia Mihalca reușește 0 exprimare
versificată sufficient de estetizată a
percepțiilor evenimențiale intrinsece a universalității sinelui, prin sesizarea valențelor panteistice ale universalului,
de unicitate genezică fizică și metafizică, căruia însăși poeta îi aparține cu întreaga sa
ființare în limite perathosului ( Pythagoras, W. Ockham, C. Noica), îl
cântă și se identifică ca un ecou al
acestuia, în contrast cu principiul negării spațialității și
temporalității obiectuale (I. Kant, M.Heidegger),
bine redat în versurile: ”Acolo, frunzele copacului meu / îţi vor şopti:
/marea eşti tu, marea sunt eu, /acel spaţiu imens, /mister, nelinişte,
exaltare, fior, /melancolie, vibraţie,/ pură emoţie, necuprinsul din
infinit!” Dincolo de aceste percepții, evidente în textul poemului,
se aude strigătul disperat al poetei de certificare a regăsirii cu idea voliției
cunoașterii și incluziunii expuse încă
din primele versuri, de așteptare și de întindere
a mâinii către ea, în determinismul salvării și în cauzalitate, a celui așteptat de poetă să vină pentru a
participa și gusta împreună din tainele
existenței universale ” Dincolo
de tăcerea albă, / …. , / un câmp şi liniştea lui verde,/ ai să rămâi cu
mine, acolo, mereu, / priveşte-mă, priveşte-mă, / hai, vino, întinde mâna şi
simte-mă!”... Un poem reflexiv,
caracteristic, după cum se observă și din alte poeme parcurse, structurii poetice a autoarei, un discurs mai puțin liric, cu un limbaj puțin mai riguros (G. Baretti), dar cu referire la condiția umană a entivului,
a apartenenței sale existențiale subordonate,
în relația sa cu universalul cosmic, dar
și cu sine însuși, cu abordări de
principii existențiale sincategoriale, cu un mesaj filosofic consistent și interesant!
Felicitări! Gheorghe Apetroae, Sibiu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu