ZĂCEA ÎN FIORI
Era un tânăr prinţ frumos, un abătut din
larg
pătruns adânc în fire de o grea simţire,
un genovez bogat, de nobil neam, cu vântul,
adus în portul Levantin și- o stea-i era palat,
pe mări purtată-n valuri : luntrea princiară…
Era el, Cristofor, de gândul la Azore, la Felippa,
la
neagra ne-nţeleasa despărţire,
zăcea răpus şi zarea-i lăcrima sfârșitul…!
Castelu-n marmoră se oglindea pe largul
învolburatei - nesfârşită-n vise, egeene mări…,
iar el zăcea-n fiori, livid pe-alcovul alb,
cu-obraji argilici subţi şi alintaţi de Lună…
înconjurat de sfetnicii fideli ce-l răsfăţau...!
La capul lui, ei trec în lunge aplecări și rugi,
de veghe, se petrec, slujindu-l sincer, fiecare
cu rânduire nobilă în Chios, până-n seri târzii,
în lăcrimări adamice de pleoape siderale,
ca gândul trist al prinţului, să i-l abată…!
Pe rând, de moartea-n căutari îl
dezlegau pe prinț,
sfidând neîncetat frecventele-i
târcoale,
prin faţa lui, trecând tăcuți, la
fiecare ceas,
i-o alungau cu- o
nouă sinceră-aplecare…!
Din ochii lor, nu îl scăpau pe Crist…, umblau
în jurul lui înduioşaţi că prințul le era bolnav,
răpus de gândul vitregiei princiare:
Felippa nu-i venea - o briză pe- a Egeei mare…!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu