Vorbind de Leonida LARI
Comentariu realizat de Gheorghe Apetroae D.B.
· Un nou episod tragic în ținutul saphic al poeziei românești a avut loc de curând, dincolo de Prut, dar prea puţin sesizat de autorităţile culturale româneşti. După dispariţia fugerătoare, nu cu mult timp în urmă, a poetului naţional român din Basarabia Grigore Vieru am asistat nevrednici la trecerea dincolo, la stele, întru eternitate a unei mari poete de limbă română pe aceleași ținuturi românești basarabe, a omului politic roman, Leonida Lari. Poeta s-a furișat spre neant după și pe lângă “magul” Vieru, pe care l-a urmărit îndeaproape, ca pe un astru călător de vază pe cerul Moldovei noastre, dar nu în spațiile noastre telurice, ci spre ținuturi constelare cu un destin apollinic, cu adevărat românesc. Poeta a plecat din spaţiul cultural și politic inefabil al diamantinei Basarabii, lăsând și „iradiind ba chipuri, ba flori însângerate,/ba o câmpie-ntinsă şi păsări care zboară” (Revista “Nistru”, nr 3, 1975. Poeta, împreună şi îndeaproape cu Grigore Vieru și cu alți corifei ai literaturii basarabene, în întreaga carieră scriitoricească a strălucit, ca întâi mergător de limbă şi de geniu al neamului, în aceste spaţii de drept şi suflet, româneşti, configurându-se stea strălucitoare în poezia neamului nostru, precum strălucitoarea Vega din Lyra, pentru că prin strălucirea sa literară şi morală avea să lumineze și să aline tot mai mult sufletul zbuciumat al acestei părţi de Moldovă, al Basarabiei româneşti, al uneia dintre fiicele exilate, dintr-un spațiu ancestral geto-dac, cel al României, al Basarabiei - prinţesă de dor din constelaţia română, despărțită de un timp de sufletul larg matern al patriei mame. Spunea poeta: ”Eu sunt ca o ţară de dor/ Şi pâine/ Vorbeşte, când nu ţi-e uşor/ Cu mine.”. Amândoi, Leonida Lary și Grigore Vieru cu frunţile înalte şi chipuri astrale, au adunat şi au strecurat prin poezia lor, în locul umbrelor de plâns şi locul multor săgeţi de durere, de ruine şi ceţuri păgâne, lumină de întregire într-un singur spaţiu naţional, cel de limbă şi de cultură, de invidiat, în sufletele” cu foc de nemurire” ale confraţilor noştri basarabeni. Pentru că spunea poeta: “ Tu copile ce în preajmă/abia începi să îngâni/ Dacă limba uita-vei /ne-om simţi (şi) mai străini” (Mitul Trandafirului, Ed. “Litera artistică”,1985. Amândoi au cinstit şi l-au cântat în versul lor curat românesc pe Eminescu, înainte mergător de idealuri naționale, referenţial adânc de judecată şi de destin al acestui nobil popor. Spunea poeta: “ Salut plecat! - pe toate vă ştiuse/…însingurat poet, salut plecat/…/Ce rar se naşte câte un bărbat/ Atât de drept şi curajos ca tine!”. Acest vers a constituit și un semn şi un semnal intuitiv de pregătire și pentru plecarea la petrecerea de dincolo, pentru însăşi ea, poeta Leonida Lari. Fie-I ţărâna uşoară, iar sufletu-I larg şi adânc și nemărginit românesc, cât al întregului neam, să-I dăinuească constelar peste întreg spaţiul acestui neam, în eternitate…! Sibiu, 10. 12. 2011. Voi completa acest scurt remember cu versurile de mai jos, pe care i le-am închinat , având-o pe suflet pentru zbaterele ei naționale:
V
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu