NICHITA STĂNESCU - comentariu, de Gheorghe APETROAE
”La începutul serilor”: se impune sideralitatea, un principiu de determinism cazuistic al gesticii umane, cu ființare simțită de poet în liniște, în metafora versului :”Dacă ridicai o mână, se făcea în arbori tăcere.” Căutarea lăuntricului cu imaginea alterității, prin simpla privire a partenerei, generează o rupere a fluxului temporalității, pe care o statuează în versurile: ”Când mă priveai în ochi, împietrea o clipită/ din a timpului curgătoare putere.”.. Asistăm, în continuarea poemului lui Nichita Stănescu, la exercițiul de decantare a erosului existențial în temporal, tocmai pentru crearea cadrului de reflexie a poetului asupra polivalenței astrale a iubirii și asupra universalității ontologice a ființării în dragoste, în care își găsește un loc bine definit și regenerator, erosul: ”Simţeam că pot adormi, visând stele locuite./ Şi, numai dacă m-ar fi atins umbra ta foşnitoare,/ aş fi putut împinge nopţile-ncremenite/ ca pe-o elice-naintând, spre soare.” . Dar, cum totul este în ireversibilitate existențial- temporală, poetul se relaționează facil și la un moment al perathosului în eros, la cel al disipării și finității iubirii, un moment inerențial, pe care îl sugerează cu o deosebită subtilitate la sfârșitul poemului său, în versurile: ”..Dar tot timpul suna ceva...ceva răsuna,/ un cântec de iarba cosită, de taciturne mări,/ în care inima de-atunci îşi revărsa/ meandrele pierdutelor candori.” Da. Este, acesta, un poem care prin structura sa ideatică confirmă, încă odată, faptul că Nichita Stănescu deținea în construcțiile sale poetice un control permanent asupra metafizicii Universalului. Deosebit! Gheorghe APETROAE, Sibiu
”La începutul serilor”: se impune sideralitatea, un principiu de determinism cazuistic al gesticii umane, cu ființare simțită de poet în liniște, în metafora versului :”Dacă ridicai o mână, se făcea în arbori tăcere.” Căutarea lăuntricului cu imaginea alterității, prin simpla privire a partenerei, generează o rupere a fluxului temporalității, pe care o statuează în versurile: ”Când mă priveai în ochi, împietrea o clipită/ din a timpului curgătoare putere.”.. Asistăm, în continuarea poemului lui Nichita Stănescu, la exercițiul de decantare a erosului existențial în temporal, tocmai pentru crearea cadrului de reflexie a poetului asupra polivalenței astrale a iubirii și asupra universalității ontologice a ființării în dragoste, în care își găsește un loc bine definit și regenerator, erosul: ”Simţeam că pot adormi, visând stele locuite./ Şi, numai dacă m-ar fi atins umbra ta foşnitoare,/ aş fi putut împinge nopţile-ncremenite/ ca pe-o elice-naintând, spre soare.” . Dar, cum totul este în ireversibilitate existențial- temporală, poetul se relaționează facil și la un moment al perathosului în eros, la cel al disipării și finității iubirii, un moment inerențial, pe care îl sugerează cu o deosebită subtilitate la sfârșitul poemului său, în versurile: ”..Dar tot timpul suna ceva...ceva răsuna,/ un cântec de iarba cosită, de taciturne mări,/ în care inima de-atunci îşi revărsa/ meandrele pierdutelor candori.” Da. Este, acesta, un poem care prin structura sa ideatică confirmă, încă odată, faptul că Nichita Stănescu deținea în construcțiile sale poetice un control permanent asupra metafizicii Universalului. Deosebit! Gheorghe APETROAE, Sibiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu