GHEORGHE APETROAE -
DE UNDE-I, EL
DE UNDE-I, EL
CÂNTECUL LUI CRISTOFOR
De unde-i el?..E fiu de Albisola,
ţinut sub cer azur, de-ntinderi portocale…
cândva, trecând pe străzi,
la Boliasco,
se prezenta cu ” prinţul de Chiavara”,
unui ţinut italic, pururea în soare...
Mulţi îl ştiau că e de neam regal,
urmaş ales al regelui din Quinto !..
Chiar şi Savona şi-l dorea al ei !...
Îi declara pretura, viţa princiară...
Deşi,unii ziceau că l-au văzut copil,
trăgând de sfârcul unei bone
din Pindello !?..
Dar el, ajuns, în ani,
de Eldorado, rege,
n-avu a recunoaşte-alt paradis
decât Genova , însorind,
în valuri, miile de vele,
acolo unde adăstau, cum călătoare stele,
galere mari înalte, lunge caravele,
de unde-i tatăl său,
Domenico Columbo....
De-acolo el scruta cu mintea-i ageră,
în nesfârşiri, cuprinsul,
copilul Crist....,atras de cântecele mării
în vocile sirene ,
de sacre cântătoare păsări ,
cum valurile de albastru şi smarald
purtând în glasul lor pe prinţ
într-un balet de vis ,pe-al mării vals,
loveau ritmat rivere-n ţărmuri egeene…
Îl fericeau acum pe prinţ cărările ,
din ne-nceput, de mult dorite
pe larguri, spre Levant !...
GHEORGHE APETROAE - “ CÂNTECUL LUI CRISTOFOR”
CALEA SPRE LEVANT
În braţe cu spyrei şi kerrii,
de vise – adânci purtat,
porni în zori pe mare prinţul,
spre Levant…
spre-acolo, mari corăbii ,
călărind pe valurile zării,
cum stelele azura boltă,
un drum egeic deschideau !...
Era mânat de crezul în iubirea
unei noi Veneţii,
lăsând Genovei
dorul de lagună
şi-un soare arzător, italic,
ce răscolea în ţărmuri
pelagicul nisip, cântând
închis în scoica vieţii...
El, Cristofor, de Quinto, prinţ
un tânăr doge marinar
de cel mai mare rang,
călătorea pe zarea diademă ,
cântând nefericirea-i,
luntrei genoveze!…
O gondolă îi adâncea magia
în al Egeei val, pe larg...
Absenţa fragedei Felippa,
o tânără prinţesă, balerină
cu chip de crin şi-angelic trup,
în simetrii divine,
ce îl cuprinse atunci, i-o cântă
cu glasu-i orfic , marea
şi chinul cel şoptit l-ascultă
cu o credinţă vie , cerul,
în fiecare dans de val smaragd
ce luntrea i-l rupea din gând,
purtând prinţul îndrăgostit
spre cheiul din Levant...
GHEORGHE APETROAE - “ CÂNTECUL LUI CRISTOFOR”
DE A-I FI MIR DE ROZĂ…
De-ai fi mir de roză
smaraldă şi petală
de crizantemă albastră ,
rouă înmiresmată ,
din genele cerului,
razele-i de vrajă,
lacrimi să i le prelingi,
obrajii să-i atingi,
briză blândă ,
în cu-vânt, prinţesă ,
să-l îmbeţi şi inspiri,
din vis să-l trezeşti,
să-l îmbălsămezi,
asemenea zeiţei în Olimp,
narcisa din Cypru,
ţi-ar creşte lumină-n
săruturi pe irişi,
dansul de flăcări stibinice
din rugul celest,
în ametiste curate,
ochii tăi, în luciri…
De-ai fi lacrimă de crin
din cununa prinţului
pe frunte-i prelinsă,
în angelice priviri,
de pe zări azure,să-i curgi
un râu între pleoape,
zăpezile albastre
din cerul lui şi al tău,
în simţiri s-or topi….
În balet cu alese cu-vinte,
alţi crini de-i rupi
el ţi-i va culege
şi aşeza o cunună,
diademă pe frunte,
să-ţi aducă lesne aminte
de un spectacol cu stele,
cu alţi prinţi,în amor,
acum ai tăcerii,
ştiind să-i dansezi ,
să încânţi un alt actor
cu ochii zeiţei,
o înmiresmată roză,
cu harfa-i heladă, în acorduri de dor !..
GHEORGHE APETROAE - “ CÂNTECUL LUI CRISTOFOR”
VISUL PRINCIAR
Urca pe scările de-abis
din port, spre cerul Levantin
El, prinţul Cristofor, grăbit…
şi Luna îi curta solia …
Cu aripile-i brune, largi,
îl însoţea, în dans,Lilith,
şi-l îndrăgea Ursita…
în jur , îmbălsămau livezi
de stele...şi în al lor absint
plutea trecutul fericit de rodii…
El, troienit de urnele-nfloririi,
privea înspre faleza -naltă,
de Eros prins şi chinuit
pe-aleea însorită, princiară...
vegheau curteni, palatul
mistuit acum de-amorul
celuia ajuns curând aici,
în turn ,învăluit
de dorul levantin al mării...
Dormeau cu prinţu-n zori
castelul din Levant,
pe stei cuprinsul nins de roze
în aurite salbe
şi-n flăcări de dezmierd,
sihastre, cumpenile zării -
columbe-n zbor, sub axinite neguri…
Iar şoapta fiecărui val
re-deschidea portalul
luminii de trezie princiară,
irizând,sonore valuri,
cărările albastre mării…
GHEORGHE APETROAE - “ CÂNTECUL LUI CRISTOFOR”
TURNUL DE CRISTAL
Hălăduia aici , cu demonii
de braţ şi o cadână stea
ce în zăpezi de insomnii,
pe zări , castelul îl cuprinse
şi-aleele de maci, de crini
în plânsetul cinabrelor havuze…
Palatul princiar veghea nocturn
pe Sfinxul cel atât de ostenit
în port, de relele lui fapte…
cum şi pe prinţul care-abia ajuns,
dormea în turnul de cristal
şi-al cărui vis de-ales cu-vânt
un sunet liniştii,l-ar vrea adus
lângă Felippa….. din Azore,
prinţesa lui, o stea dorită-n cer,
de el,şi visul lui
i-l întrerup cocoşii levantini,
în cântecul de dimineaţă!….
GHEORGHE APETROAE - “ CÂNTECUL LUI CRISTOFOR”
SĂ NU ÎNTÂRZII
Voi raze vii , un mit etern
al vieţi-mi rătăcită-n astre,
şi sunet, liniştii, căzut
ninsori rebele, peste Sfinx,
cuprins vâltorilor albastre,
de ce-mi zoriţi de moarte ,paşii
şi-n înfloriri stelare, graiul?!…
Abateţi-mi durerile şi anii,
muşcând din mine,în risipă
cum viermii cei hapsini -
sfârşitul meu, al lor, alaiul!..
Eu, singur, prinţul pregătit
să plec cu voi pe-o altă cale,
l-al pasărei de noapte ţipăt
sinistru,prinsă -n uragane ,
să mă revezi, în turn, te chem …
Vin-o prinţesa mea din cer,
Felippa, duh al liniştilor mele:
cu-vânt, de zări îndrăgostit,
de mari zăpezi andaluzite,
cu steaua mea,din zori robite…
Un colier cu fir de ametist
de al tău gât, ales cu-vânt
să-l prind, o flacără revin…
să nu-ntârzii dezgheţul lunii,
când cerul e un dans,
în doi …
că-n plânsul tău de mângâieri ,
ascunşi , sub voalul fericirii
în amândoi, simţiri adânci
plecate sunt, de mult trecute
pe văi adânci, necunoscute!...
GHEORGHE APETROAE - “ CÂNTECUL LUI CRISTOFOR”
7.II. DE CE NU VII, FELIPPA ?
Să cochetez cu-al tău cu-vânt,
din ziuă mă cobor cu-amurgul
prin haosul melodic trec
în glas de filomelă, sfânt,
lovind cu biciul magului
în struna harpei,al tău cerc
îl rup, o-nnod şi iar dansez
mânat pe cer, de zeul tău,
să–mi numeri stelele căzute…
un pustnic, în metanii , rugi ,
sortit să fulger unul singur,
mă trec bărbatul, sihăstrind
pe mări,pe un cernit crepuscul,
de-amor învins, de albăstrimi
cel desbrăcat de viaţă, blând,
gonind pe văi de cer,un înger,
să mor un prinţ îndrăgostit !?...
De ce nu te grăbeşti să-mi fii
pe calea-mi de ursită, crinul
de drag, să înflorească iar,
zeiţei, în cuvânt, Felippa? …
simţiri,să ţi le-alint în gene
şi să le cresc, vară-nsorită
Nu ştii c-aproape mi-i pe val,
sfârşitul, în balet cu gândul ?...
E vremea de-nţeles, lipsită…,
să nu-ntârzii pe zări ,sosirea;
mi se zideşte-n stâncă rugul,
în corurile de adâncuri…
şi drumul înspre moarte-l ţin…
Nu ştii că torţa-ncinerării ,
ce-i steaua mea, căzută zării,
din zori,e-n plâns de albăstrimi
şi umbra-n dansul tău, cu-vântul?…
GHEORGHE APETROAE - “ CÂNTECUL LUI CRISTOFOR”
ZĂCEA ÎN FIORI
Era un tânăr prinţ ce abătut din larg
de-o neagră ne-nţeleasă despărţire,
pătruns în chip şi fire de simţire,
un genovez bogat, de nobil neam
în portul înfloritului Levant , o stea...
pe mări purtată-n luntrea princiară,
El, Cristofor,de gândul la Felippa,
era răpus şi zarea-i lăcrima iubirea…
Castelu-n marmoră se oglindea pe larg
în volburata, nesfârşită-n vise, mare,
iar el zăcea-n fiori ,livid pe-alcovul alb,
cu-obrajii subţi şi alintaţi de Lună…
înconjurat de sfetnici ce îl răsfăţau...
din ochii lor, nu îl scăpau… umblau
înduioşaţi, de tânărul acum bolnav,
răpus de vântul vitregiei princiare...
La capul lui se trec în nesfârşite rugi,
de veghe, ei, petrec, slujindu-l ,fiecare
cu rânduirea-n seri târzii şi-n nopţi,
în lăcrimări de pleoape siderale ,
ca gândul trist al prinţului, s-abată!…
pe rând, de moartea-n căutarea lui îl dezlegau ,
târcoala ei, sfidând-o ne-ncetat,
prin faţa lui,trecând,cu-o nouă aplecare!..
GHEORGHE APETROAE - “ CÂNTECUL LUI CRISTOFOR”
DANSUL CONSTELAR
Dar prinţul conversa
celest , dansa cu-n vers
de ultime cu-vinte
grele de eres,
cu ziua ce-i pierea
sub obosite gene
pe moalele alcov,
fiori în raze-gemă,
o victimă , neliniştea-i creştea...
Pe Lebăda
în dansul constelar,
Felippa, el o vrea,
în agonii o cheamă...
Venit din Genova,
pe Egeeana mare,
se zvârgolea în turn,
strivit de amintiri,
el, prinţul muribund,
în marele Levant...
GHEORGHE APETROAE - “ CÂNTECUL LUI CRISTOFOR”
ÎN CĂUTAREA IUBITULUI
Dar iată că din spaţiile de azur
pe lungi cărări de vise mari ,adânci,
de prinţ , în larg, deschise,
din ascunzişuri madeire,
cu zborul ei senin ,
la o îndepărtată rugă,
valsa o lebădă în rătăciri
purtată spre Levant,
o gracia Felippa…
chemarea stinsă-a prinţului,
iubirea ei,era o ultimă dorinţă…
Nelinişte-i zvonea , pe rând,
Azorele şi ritmul unui dans
din valurile mării,
prinţesei, căutarea…
Din Porto Santo,
pe prinţ,spre-a-l revedea,
Felippa lin plutea,
pe marea balerină,
Ofelie norvegă,
învăluind faleza,
precum un nor pe liniştea
apusului de peste ape-
şi prinţului, cu-vintele-i
descoperea...În a le stăpâni,
îi asculta chemarea !..
Pe-aceleaşi mări, prinţesa
de- Azore, lumina în zori
fugea spre el, angelică,valsa,
cu ochii ageri, zările -i
ştiind , i le scruta
şi-aprinsă, precum Luna-n căutăre,
cu aripile largi de zbor
cu- obraji de înger blond
şi buze rozasii,
de nobile obârşii ,
călătorea cu stelele-n magii...
…şi valuri de topaze
trupu-i mlădia,în dansul ei ştiut
de larguri!...
GHEORGHE APETROAE - “ CÂNTECUL LUI CRISTOFOR”
SOSIREA FELIPPEI
Ajunsă în Levant, pe-alei orientale
cu roze albe reci şi platifili bătrâni,
de vreme răsleţiţi, dansând,
zărea castelul străjuit de mare…
De-aici , privind, i se părea Felippei
o margine a lumii,toată zarea
spre Porto Santo ,în ocean ,
Azorele îi înălţau nelinişti,
şi ea, grăbea urcarea spre palat...
Trecea pe porţile castelului
de sprijiniri în cer boltite…
în rochia ei albă şi sub voal
purta un crin ,simbolul vieţii,
al dorului ce-i lunecase visul…
Se legăna uşor pe gleznele ivorii
pudrate-n ani cu roua dimineţii,
gândind, la alcovul prinţului livid,
iubit de ea, s-aplece cerul...
Urca pe trepte însorite-n mare
de marmură-n lumină înflorite,
înspre iatac, în dansul de sfârşit,
spre-naltele-n căperi de vise,
cu aur poleite, prinţesa balerină...
acolo unde prinţul agonea
şi se lupta cu-n nevăzut din greu,
să lege firul rupt al vieţii
pe sfârşite, Ea, a lui salvare,
în palatul levantin ajunse…
GHEORGHE APETROAE - “ CÂNTECUL LUI CRISTOFOR”
SE OFILEAU CUVINTE
Creştea-n adânc, pe cât înainta,
privea cu ochi acoperiţi de-azur
spre locul unde prinţul Crist,
iubitul ei, în agonie prins
o negură pe bolta de argint,
aprinsul astru
zăcea acum într-un iatac,
în zbucium…
O flacără din nevăzut deschise
largi,mari
ferestrele-n oglinda mării…
intra Felippa, ca o blânda briză...
Acolo îl găsi, pe prinţ, trecând
de lipsa ei, din lumea lui,
zburând
cu-nfăţişărea îngerului blând
spre alte lumi,
de irizări albastre…
acolo unde printre flori ,
corola mării
îngălbenea pe-aleea veche, zorii...
bujorii feţii lui se ofileau
cu-vinte
şi păsările -n turn cântau vrăjite,
mai minunat, în risipirea zării…
GHEORGHE APETROAE - “ CÂNTECUL LUI CRISTOFOR”
FLĂCĂRI ÎN CULORI DE ROZE
El, prin cupola - naltă, cu ferestre
prinse în nemargini sidefii,cinabre,
din olive flăcări în culori stelare,
narcisicul balsam,într-un nesaţ sorbea
cu-vântul ei se oglindea adânc
în suferinţa celui care se-ndrăgise
de marea -n ispitirile-i adânci...
în faţă-i ,cerul , voalu-şi desfăcuse ...
Ea, soarele, ardea în al lui trup
cu suliţile lungi de gene ce-l pătrunse
cu un glas de înger şi pe lira razei ,
cântând, în El, se prefăcea în grai…
un zâmbet viu, pe buze argilite,
sărutul ei ,un duh de dragoste-n
cu-vintele înfipte-n trupul Crist,
lăuntru-i adâncea în fericite vise...
apoi, cu părul lung ,în blonde bucle
şi faţa cum cristalul stâncii ,
cu sâni de- ametiste-n semilune,
Felippa lui, obrajii i-atingea …
cu ochii de azur,ea irişii pătrunse
în simţ el se înviora , s-aprinse…
de buzele-i fierbinţi , de-al ei sărut
ce-l fericea-n cu-vânt ales acum...
pe prinţ, din lumea firii reci ,
cu zorii vieţii ei ,îl retrezise !...
GHEORGHE APETROAE - “ CÂNTECUL LUI CRISTOFOR”
MIT DE VINDECARE
Eu pentru tine-am suferit
prinţesa dansului lazur ,
Felippa, de al tău surâs ,
din mari nelinişti, renăscut,
în tine-s ritmul de acum,
cu saţ de-a reveni cu-vânt
prin lume şi iubire...
Că soare, tu, fiind
zăpezile mi le-ai sortit,
topirii,
în dans,purtat, ca să-mi ucizi ,
pe rând, răcelile ursite
şi, tu, vuiet de mare-n mine,
pe strunele viorii sfinte,
cu note de voinţă-mi cânţi ,
viaţa îndreptându-mi !...
Tu eşti mireasă ,zilei,chip
şi zână ,în priviri,absenţă,
al cerului fior, prezenţă
ce ceţile mi- a fugărit
în tainicul apus , zburând
un înger al trăirii … mit…
o zare-mi s-a aprins,albastră!...
GHEORGHE APETROAE - “ CÂNTECUL LUI CRISTOFOR”
ÎNTÂLNIREA DIN TURN
Cu mine urcă-n turn
prinţesa mea ,
dorinţa inimilor noastre-i
zestrea ce-o închin
diamante de lumină…
s-o cânţi cu glas de linişte
o împlinire-n cântec,
cu-n mit de vindecare
dinăuntru-ţi vin!...
Cu tine voi lupta ,
trudind în făuriri de vise
în falnicul castel de astre
la-l zilei răsărit ,
în clipele de gând
de-a reuşi-n grădini
stelare ,
rodirile albastre ,
în mătăsări de vânt,
cu tine-s contopit!..
Zeiţa mea din flori
şi din azur, nuntind,
viaţa mi-ai redat
prin cântece copile!…
Mi-s candelele-ncinse
de-amintiri, arzând
în irişii aprinşi
făclii de nobile cu-vinte...
Din zori , înmiresmat,
viaţa mi-am luat,
seninul , asfinţit şi har
în cântece de vise…
de răzvrătiri ,să ard
barbar, în vânt şi-n foc,
sedus
cu-al verbelor sărut !..
GHEORGHE APETROAE - “ CÂNTECUL LUI CRISTOFOR”
17. II. MARIAJ PRINCIAR
Nuntirea grabnic a-nceput
şi-n turnul de cristal
în revărsarea lunii, amândoi
luceau de-a lor iubire…
Pe creştet, prinţul i-aşternea
Felippei, marea diademă
de amintiri ce năvăleau
în val, fantasmele copile...
Cântările celeste –n vis ,
în dansul celor doi,
sunau noi clopote în turn,
în semn de răzvrătire…
De încântări sfinţite-nvins
rescrisă-atunci în nemurire,
iubirea lui, pentru Felippa,
risipă mării,înflorea–n apus ...
Din agonia unei poezii, de cer
trezit, în braţe o trecea acum
sub arcele castelului,
robit de un ales cuvânt
şi de-al ei simţ
pe irişi între pleoape,hoinărind
cu razele din gene-nrourând
mari flăcări, vrerea-i, ispitind ,
cu-vintele luminii…
Dorinţele -şi uneau,
plutind…sub sărutări,
el, Crist,în bal
îi desfăcea, strâmt decolteu
şi coapsele îi mângâia
uşor, saturnian ,imaginând
cărările cu- vintelor în cânt,
le colinda, apusu-nviorând
sâni alunii, pe văile de flori…
iar în vulcanicii ei munţi,
în mângâieri de vise
şi dorinţi,descoperea , pe rând,
dansând în doi,
din princiare - nfiorări,
filonul sfânt, serafic,din abis
al marilor cu-vinte de plăceri,
al unui suflet iarăşi
înflorit de-un prinţ, în nobil mariaj…
GHEORGHE APETROAE - “ CÂNTECUL LUI CRISTOFOR”
DAR DE NUNTĂ
Un prinţ , mai zâmbitor
decât lumina unui cer de crini,
pe lira timpului ,
un cânt orfeic, arcuia,
zorind, iar ea-l valsa…
- Felippa-ţi dăruiesc
câmpiile regale,
limpezite zări
şi-n turnul vechi,
eu de cu-vântul tău învins,
un mire , mă închin,
prinţesa mea!...
Apoi, cu glasul crist
şi verbul stins
din moartea lebedei
rupea albastra-i taină,
şi sângele ei scurs
din neciobite stânci ,
cu visele-mpliniri
plutea pe un ocean ,
cum numai o gondolă
spre insula Cipangu...
Iar zorii stelelor,
lumini
iubiri astrale,izvorând
o răsfăţau ,în piruiete,
făclii pe luminiş de cer
turcoaz ,în travertin,
În loc de flori , Felippei,
albastru-i culegea
din rozasite zări ,
mistere din nemărginiri…
îi dăruia
regalele călătorii !...
GHEORGHE APETROAE - “ CÂNTECUL LUI CRISTOFOR”
PORTO SANTO
Felippa, din Levant,
pe- alesul ei şi-l duse
pe lunga caravelă-Sfinx
în paradisul Porto Santo,
o insulă în straie
de- ametist
sub cerul chihlimbar
aproape
de-al Madeirei farmec
şi-l aşeză stăpânul
castelului pe stânci-
pe prinţul Cristofor,
al ei, mare iubire!...
Dar, de oceanul înnecat
în raze limonii,
pe- apusul de porfir,
de-acele tăinuite Indii,
de largurile
spre Cipangu-
spre insula bogată-n perle
şi în aur, un cuprins
în care el credea de mult,
… în temple japoneze,
îi înflorise Toscanelli,
florentinul, visul!...
Şi- acolo, în castelul lor
oricâte grele şi reci valuri
în zidul gros loveau ,
se înmulţeau în prinţ-
un mare dor de larguri…
iubirea-i de Felippa-
cu-vintele-i alese, cioburi
în derivă,marea balerină
ecoul lor la un alt ţărm ,
scădea neînţeles, reci valuri...
de noul apelor se-nflăcăra,
pe marile corăbii,
nemărginirile
cu el a se vedea, îl cheamă!…
GHEORGHE APETROAE - “ CÂNTECUL LUI CRISTOFOR”
ÎNVINS DE UN MISTER
Şi câţi pescari plecaţi
în larg , la pescuit
şi arce grele-şi întorceau
la portul Madeirei,
duceau povestea
prinţului vrăjit de ape…
cum la apus de-Azore ,
scăpătaţi în soare,
pe raze serpentine,
malachii,pe unda valului
mărgean ,
zăreau în rubiniu,
plutind în voia lui,
melanice cadavre …
erau fecioare sfinte
de altfel de oameni,
seminţe şi tulpini ,
de alfel de –nfloriri…
cuvintele pescarilor
şi înţelesul lor,
simţirea le-o sorbea
el prinţul… de magii,
trăia acum învins
şi-ademenit
de un adânc mister,
al vrerii temerare
de plecăre…dorul,
oceanul i-l creştea…
a hoinări pe ape,
cum vânturi
siderale –n adâncimi
ce sting în candeli
zările cinabre…
şi-şi pregătea în port,
lungi drumuri constelare !...
GHEORGHE APETROAE - “ CÂNTECUL LUI CRISTOFOR”
CRISTOFOR, SPRE MULT VISATELE INDII
Cu caravele mari ,de lung balans,
cu vele largi ,
strâns prinse de catarge,
cerului în rugă,
cu marinari în pază, înnarmaţi la proră,
pleca din port spre-apus,
la vânt prielnic, prinţul…
grăbea alaiul ,doar al lui, pe-ocean,
spre ” Indii ”,
lăsând-o pe Felippa-i fragedă,
pe lebăda sirenă ,
balerină stea,
cu-un mare dor de prinţ
şi prinţului, fidelă!?!...
El scormonea-n ocean noi locuri,
ţintuind
pe drum de el ales, a izvorî
apus din larguri,
sălbatic necuprins de ape
aprinse-n năluciri…
scruta în diamantinul albăstrimilor
smaragde …
Se avânta în mari nelinişti
şi în adânci simţiri
ascunse - n neguri , vremi,
pe zările granate
în zboruri spre zenitul frânt
de fulgerări crisoberil,
pe cântecele îngerilor blânzi
din fiecare noapte
…în drumurile lungi pe nesfârşite ape!…
GHEORGHE APETROAE - “ CÂNTECUL LUI CRISTOFOR”
BAHAMAS
El,cu absenţa ei se-ncorona,
pe ţărmuri noi, de Eldorado,
rege!…
Ajunse, după multe zile,
la Bahamas , prinţul Crist….
descoperi aici,
din zodiile apelor,Guanahani
şi Juana, însorite
pe largul cerului , valsând columbe
şi oamenii lor bruni
şi goi,împodobiţi cu aur,
în alergări , năluci printre liane,
ce neînţeleşi, îşi glăsuiau cu hohot!…
Păşea în altă lume, prinţul,
în alte locuite constelaţii, Sfinxul-
exotice ţinuturi insulare ,
Antilele-n şirag stelar,un labirint
şi-o nebuloasă-a fiecărei zile,
paradis,de care nimeni nu-i ştia ,
până la EL, cuprinsul…
De- aşa - nalte trăiri se-nobila,
în locul despărţirii de Felippa,
şi-n locul ei iubea
acum o altă stea,
ce o dansa în necuprinsul
apelor şi rătăcea cu ea
în dorul de-a ajunge-n Indii,
pe drumurile-i lungi, barbare …
Se declara în fastul deselor agape
pe locuri noi, stăpân,
pe mare,chiar pe cerul axiniu,
luceafăr,în uitare
neliniştea Felippei ,cu-vântând
iubirea doar,ţinutului de peste ape…
pe cea care-n Levant,
din moarte îl trezi,el, lesne o uita ,
Felippa şi-o lăsă
în dansul altora,să-i cânte
şi mai frumos , de aşteptare!!…
GHEORGHE APETROAE - “ CÂNTECUL LUI CRISTOFOR”
ÎNTOARCEREA LA PALOS
El, al ţinutului de peste multe ape,
mare rege, se-n toarse, la un an,
din „Indiile”mult visate,
prinţul amiral,
la Palos, la Felippa lui cea dragă,
la-l ei castel, un tot mai aşteptat…
Şi, lângă ea-n genunchi, pe a-i ei,
îmbrăţişându-i , de un aprins
şi nesfârşit fior,
trupu-i cuprinse …
şi buzele-i acoperi -n prelungi-
de mult dorite- adamite sărutări...
Vrăjită de întoarcerea marei iubiri -
frumosului bărbat din negrul larg,
de regele ,
acum şi mare amiral,
din braţele-i vânjoase ,scăpatând,
soţia lui îi spuse clar dorinţa:
-Drag Cristofor, frumos, regele meu
de peste ape, ţi-i întins cuprinsul ,
dar de al meu cu-vânt,
tu eşti lipsit ,
Felippa ta, eu ,de dorul tău, ştii tu
eram ca să mă pierd, să mor ?!..
El, rege, dar , cu mâinile în tremur ,
în despletirea cozii lungi cromite
pe gleznele-i subţiri,
pe cer căzute
în braţele-i de vii angelice cu-vinte
sorbea avid ,regal , chinul Felippei…
Fragilă,mai era şi-n lungul lor amor,
frumoasă şi statornică–n cu-vinte,
pe faţa ei, iubirile,
un râu de lacrimi vii ,
prelinse,le sorbea-n sărut nelinişti,
bând din potir, un anotimp de flori…
GHEORGHE APETROAE - “ CÂNTECUL LUI CRISTOFOR”
PE STÂNCI, LA PALOS
Pe când coapsele albe şi încremeniţi,
nurii,
le dezgolea abisinic, adânc le iubea
cu un glas stins, El, regele-i spuse:
frumoasă şi dorită, Felippa mea
plină de farmec şi de aprins cu-vânt,
m-ai renăscut levantin, din al tău sărut,
Tu m-ai împlinit, nuntind în mare palat
şi dorinţele cu rost mi le-ai stins,
la Palos ,Veneră, pe stânci ţi-am jurat!...
Ea îl privea , zeu al luminii şi mării
şi cunună de flori, pe frunte îi puse,
clipele-i erau acum numai de plăcere ,
uitând de-aşteptări, nelinişti şi tăcere…
Fericirea era a ei, era a lor, ireal,
amorului lor, îi dase un rang regal…
El peste alte ape cu gândul, era rege,
se cununa acum tot cu alte ţinuturi
mai bogate în aur, în diamante şi perle,
de care tot mai mult se îndrăgostise…
Pleca de lângă Felippa, cea care cu iubire
viaţa îi salvase-n Levant şi-aproape
îl dorea, ca pe un soare… Dar el,
chemat de ocean,de un alt vânt prielnic,
iubita ,el şi-o lăsa în nouă aşteptare…
Aşa e bărbatul nedemn, fie el rege….
pe o fiinţă tristă , dorită fidelă,
o uită uşor,
căutând în albăstrimi tot alte nemargini ,
bogăţii neştiute ,neîmplinit în amor !..
GHEORGHE APETROAE - “ CÂNTECUL LUI CRISTOFOR”
DE AI FI TU FELIPPA
De ai fi tu Felippa
raza stelei , albastră,
pentru el culeasă,
nebunul fericirii tale ,
prinţ pentru o viaţă,
să – l bucuri tare
şi să-l înmiresmezi,
el ţi-ar însângera
în loc căderea- durerea,
tăcerea de care ştie bine
că suferi , simţirea,
plăcerea clipelor
zeiţei Cypris,
din el să le creşti,
sperând în noi ritmuri ,
iar neliniştile vieţii,
ce-i plac,
poţi în vers, mai mult
să i le sporeşti…
De-ai fi tu vântul –
tot mai ales cu-vântul
ce poartă în cântec
oglinzii albastre, gândul
floarea tinereţii ,
clipe să te scuturi,
prinţesă în dans,
şi regină în cer,
adâncul să i-l rodeşti,
i-ai abate tăcerea,
din simţire, trecutul
de o iubire nebună,
adesea, vorbindu-i
în nopţi andaluzite
cu stele citrine,
de prime balerine,
în dans, cu ele pe cer,
şi-aprinse de ai lui zori,
i-ai putea creşte dorinţe,
cu-vinte,
corole în desmine culori…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu