ARCA ALBASTRĂ,
Gheorghe Apetroae, Sibiu
Cât râde-n El lumina,
iar El de ne-nceput
şi-un univers albastru
îi stă slujbaş supus
de-l satură statornice vânjoase
curate rădăcini,
rămâne , El, tot crinul,
ninsori de flori pe buze
să i s-aştearnă în culori,
să-i lunece prin simţuri! …
Cât luna solitară, uşor o poartă
- ale lui braţe
şi fluture aprins rămâne,
tot colorat de raze-i,
în ciuda celor puşi în gând
să-i spargă crisalida-
şi-al arunca în visuri,
clepsidra lui e-n cerul,
cu încă mult nisip
şi-i curge, adâncindu-l!...
El, fără El, cu gândul
să-i contureze chipul-
în ochi-i de smarald,
se ţine drept bătrânul,
pluteşte-albastru-n Ea,
însângerând cu-vântul
privind adânc în cer
să-şi înţeleagă rostul,
simţirea din nelinişti…
Din trunchiul în inele,
bătrână, arca-n valuri
într-un alt cerc căzută,
n-ar vrea s-o ştie doar
o- ngălbenită frunză
pe-o apă în derivă,
sfârşind în putrezimi,
ci-n grija Providenţei,
stăpână-n albăstrimi!…
Şi nici n-ar vrea să-i vadă
vii resturile sfinte
din formele divine,
nisip în alte valuri,
în alte simetrii…
ar vrea, în schimb, s-o ştie
cu ceru-n armonii
şi-n frângeri adamite,
din braţe-nmugurind
în ancore, scăpând, zburând
în albe piruiete,
un chip de pasăre columbă,
Lelith, în nebunii!…
Adam, e El şi nu e Noe,
... în valpurgia vieţii
s-ar vrea desculţ şi-albastru,
păşind prin slova ei
din litere să-i picure reînfloriri
buchete vii razele de crini...
Şi , sigur, nu i-ar duce
în purgatoriu nudul
tot trupul lui albastru,
să-i curăţe ei duhul,
... reînfrunzirile de gânduri ,
nu-s grele în simţiri...
... când sevă încă e destulă,
nu-i loc de amurgiri!…
dar..., de cât o Lună - Arca,
ca o lebădă de gheaţă,
mai bine blândul Luceafăr,
ce îl mângâie de-o viaţă!…
Gheorghe Apetroae, Sibiu
Cât râde-n El lumina,
iar El de ne-nceput
şi-un univers albastru
îi stă slujbaş supus
de-l satură statornice vânjoase
curate rădăcini,
rămâne , El, tot crinul,
ninsori de flori pe buze
să i s-aştearnă în culori,
să-i lunece prin simţuri! …
Cât luna solitară, uşor o poartă
- ale lui braţe
şi fluture aprins rămâne,
tot colorat de raze-i,
în ciuda celor puşi în gând
să-i spargă crisalida-
şi-al arunca în visuri,
clepsidra lui e-n cerul,
cu încă mult nisip
şi-i curge, adâncindu-l!...
El, fără El, cu gândul
să-i contureze chipul-
în ochi-i de smarald,
se ţine drept bătrânul,
pluteşte-albastru-n Ea,
însângerând cu-vântul
privind adânc în cer
să-şi înţeleagă rostul,
simţirea din nelinişti…
Din trunchiul în inele,
bătrână, arca-n valuri
într-un alt cerc căzută,
n-ar vrea s-o ştie doar
o- ngălbenită frunză
pe-o apă în derivă,
sfârşind în putrezimi,
ci-n grija Providenţei,
stăpână-n albăstrimi!…
Şi nici n-ar vrea să-i vadă
vii resturile sfinte
din formele divine,
nisip în alte valuri,
în alte simetrii…
ar vrea, în schimb, s-o ştie
cu ceru-n armonii
şi-n frângeri adamite,
din braţe-nmugurind
în ancore, scăpând, zburând
în albe piruiete,
un chip de pasăre columbă,
Lelith, în nebunii!…
Adam, e El şi nu e Noe,
... în valpurgia vieţii
s-ar vrea desculţ şi-albastru,
păşind prin slova ei
din litere să-i picure reînfloriri
buchete vii razele de crini...
Şi , sigur, nu i-ar duce
în purgatoriu nudul
tot trupul lui albastru,
să-i curăţe ei duhul,
... reînfrunzirile de gânduri ,
nu-s grele în simţiri...
... când sevă încă e destulă,
nu-i loc de amurgiri!…
dar..., de cât o Lună - Arca,
ca o lebădă de gheaţă,
mai bine blândul Luceafăr,
ce îl mângâie de-o viaţă!…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu