RADU SELEJAN, UN REPER LITERAR LA CONFLUENŢA DINTRE MILENII
RESTITUIRI: * O ÎNTOARCERE CU MIRARE ÎN ŢARA COPILĂRIEI * CONDIŢIA SCRIITORULUI
Am avut posibilitatea să-l cunosc pe Radu Selejan cu mulţi ani în urmă, la redacţia ziarului Tribuna Sibiului. Redacţia funcţiona atunci pe strada Dr. Ion Raţiu, iar scriitorul activa aici ca redactor la secţia culturală a cotidianului, împreună cu un alt redactor cunoscut mediei sibiene,Traian Suciu. Era prin anul 1988. Îmbrăcat într-un costum elegant, de culoare gri spre negru, cu o figură sobră, olimpiană trecea pe culoarul redacţiei cu repeziciune, aproape de neobservat, de la un birou la altul. Probabil că programul său de lucru din redacţie în acea zi era foarte încărcat, iar gândurile desăvârşirii vastei sale opere literare, pentru care timpul, ca oricărui mare creator, îi lipsea, îi grăbeau mişcările şi-i controlau comportamentul...
Prezenţa mea în redacţie era condiţionată atunci de o întâlnire aranjată cu Traian Suciu, responsabilul paginii cultural-literare a Tribunei. Pe redactorul Traian Suciu, cu cel care aveam să colaborez fructuos la paginile ziarului "Dimineaţa", devenit apoi "Radical 21", îl cunoscusem în urma participării sale ca redactor literar la una dintre şedinţele cenaclului literar „Lumina”... Cenaclul „Lumina” era atunci o grupare literară sibiană de înaltă ţinută intelectuală, pe care o frecventam cu interes, alături de alţi creatori sibieni de literatură, printre care poeţii : dr. Mihai Posada, Eugen Jitariuc, Florin Oancea , Dan Ioan Bogdan, Artemiza Botnar, Gabriela Stuparu.. şi, nu de puţine ori, Mircea Ivănescu, Ion Mircea, Dumitru Chioaru, Ion Radu Văcărescu, Vasile Avram, Iustin Panţa, Vladimir Munteanu ş.a.. Participarea redactorului Traian Suciu la una din şedinţele "Luminii" nu avea alt scop decât realizarea unei pagini de literatură, care să cuprindă creaţiile de valoare din activitatea acestui cenaclu sibian.
Nu-mi dau seama nici astăzi, de ce prezenţa mea în redacţia unicului ziar sibian, atunci în căutarea lui Traian Suciu, l-a determinat pe Radu Selejan să se oprească puţin din mersul grăbit, din iureşul gândurilor sale şi de ce îl interesam!.. Abordându-mă spontan cu o privire pătrunzătoare, adâncă reţin că am avut schimburi de cuvinte cu privire la motivaţia preocupărilor mele literare, pe care scriitorul, fără un pic de egoism,( manifestat din păcate şi atunci, ca şi acum, de mulţi dintre creatorii de literatură), ţinuse a o afla în mod direct....
Îl bucura vizibil dialogul nostru, îl înălţă parcă, văzându-i chipul scriitorului cuprins de o tainică trăire, simţindu-l parcă transferat într-o nobilă iluminare... Ştiam că era unul din scriitorii importanţi ai vremii, dar, puţin documentat atunci asupra operei sale literare, nu puteam să-i realizez monumentalitatea.
Moartea scriitorului m-a îndurerat nespus, ca fiind prematură şi de atunci trăiesc permanent cu imaginea sa din momentul întâlnirii noastre, impresionat de personalitatea-i literară cu o identitate creatoare specială...
În anul 2001 am avut ocazia participării la un simpozion „Radu Selejan”, ţinut în memoria scriitorului la un an de la dispariţia-i fizică, la Universitatea Româno-Germană din Sibiu, organizat de editura " Cartea Românească", editură care publicase volumul postum de memorii " Privind înnapoi cu mirare" al scriitorului . Volumul era lansat, cu acel prilej,al simpozionului, de soţia sa, Ana, scriitoare recunoscută, un distins cadru universitar în domeniul istoriei literare.
Am receptat evenimentul, nu numai sub aspectul axiologic al comunicărilor cu referire la opera scriitorului, care mi s-au părut mai mult sau mai puţin docte, după calitatea şi iniţierea vorbitorilor în opera selejaniană, dar şi mai mult, am apreciat abnegaţia cu care partenera sa de viaţă milita acum pentru medierea post-mortem a creaţiei soţului său. Da!... Pentru că profesorul univ. filolog Ana Selejan , persoana cea mai îndreptăţită, prin apropierea de viaţa şi de opera scriitorului a abordat cu multă competenţă profesională- academică pe acest tărâm, al literaturii, întreaga opera a scriitorului, reusind să restituie auditoriului numeros la manifestare, spre cunoaştere şi receptare, creaţia literară laborioasă a lui Radu Selejan, aşezându-l, astfel, pe locul lui de drept în panteonul scriitorilor de valoare.
Toate cele expuse în acest simpozion au fost suficiente pentru a mă sensibiliza şi a mă determina să mă opresc puţin din drumul meu existential, destul de adânc profilat şi de întortochiat, în locul şi la timpul acestui scriitor şi să intru, desigur, cu posibilităţile mele de receptare, în hăţişul operei selejaniene. Pentru începutul acestui drum, am mers la Biblioteca ASTRA şi am consultat catalogul cu titlurile lucrărilor literare, aparţinând autorului. Am rămas impresionat de numărul cărţilor scrise şi de prestanţa editurilor la care acesta a reuşit să-şi publice opera, de dinamica şi diversitatea abordărilor tematice, în marea lor parte de natură liric-confesională, antropologic - existenţială...
Am constatat atunci la acest scriitor , faţă de dimensiunea operei sale , o nejustificată modestie, principiu moral care îl urmărea cu constanţă şi îl caracteriza în planul existenţial-social. Titlurile cărţilor şi cronologia acestora le-am considerat edificatoare pentru varietatea, valoarea şi perseverenţa creaţiei, chiar din începutul literar: debut poetic în 1968, cu volumul " Corturile neliniştei", cu o prefaţă semnată de Dumitru Micu, redactor al revistei "România literară", apoi din volumul „Transparenţa subpământului”, publicat de editura " Albatros", în anul 1972, cu care a debutat în publicistică, cât şi prin volumul de poezii „Cântece şi descântece de piatră”, publicat de editura „Cartea românească”, cu apariţie în acelaşi an, 1972, care avea să-l consacre definitiv şi ca poet...
Un alt volum de poezii, intitulat „Târziul clipei”, apărut la editura „Eminescu”, în anul 1973, a constituit pentru Radu Selejan o etapă nouă şi, după mine, de cel mai mare succes, înscrisă fiind în registrul sublime al metaforei. Tot în acelaşi an, surprinzător prin cantitatea şi calitatea creaţiei, scriitorul reuşeşte să pregătească pentru editare şi să publice volumul de reportaje publicat de editura „Eminescu” şi intitulat „Ţara curcubeului de piatră”.
Trecând în anul următor, 1974, Radu Selejan reuşeste să scrie volumul de povestiri „Eliberarea lui Bularda”, iar editura „Cartea românească” să-i publice cu success volumul.
În anul 1975, după un alt travaliu creator , editura „Eminescu ” îi publică primul său roman, intitulat „Cercul adevărului”...
Următorul volum, de această dată cuprinzând nuvele şi intitulat „Patimile rădăcinilor” îi este publicat în anul 1976 tot de editura „Cartea românească”.
În anul 1977, editura " Albatros" îi publică în volum, o adevărată monografie a Munţilor Apuseni, intitulată „Aurul lui Bruda - Ţara Moţilor” - trecut şi prezent, iar în următorul an, 1978, editura "Eminescu " îi publică al doilea roman al său, „Barieră pentru cocori”.
În anul editorial 1979, lui Radu Selejan , editura „Albatros” îi publică un nou volum de reportaje, intitulat „Cetăţi subpământene”.
După o scurtă perioadă de aşteptare editorială, suprapusă cu perioada în care Radu Selejan scrie serii întregi de reportaje şi un scenariu de film la romanul „Barieră pentru cocori”, în anul 1982, scriitorul reuşeşte o nouă performanţă... Editura „Eminescu” îi publica un nou volum de reportaje, din ciclul"Destine comune", intitulat „Gânduri pentru lauda pământului”, multe din acestea ancorate de cadrul geo-natural şi social transilvănean, crâmpeie din realităţile cotidiene ale vieţii sociale, economice şi culturale ale Sibiului şi împrejurimilor sale...
Editura „Junimea” din Iaşi îi publică în următorul an, 1983, al treilea roman al său, intitulat „Avesalon cel bătrân”.
Şirul editorial al creaţiei sale se va prelungi şi în anul 1984, an în care îi apare la editura „Albatros” romanul document, de o adevărată monumentalitate istorico-literară, prin exactitatea şi claritatea descrierii evenimentelor dintr-o perioadă însemnată a istoriei Transilvaniei, un roman cu profil psiho-social - istoric, intitulat „Roata fără sfârşit” – cu elemente evenimenţiale, cele mai multe despre „Răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan”...
După o perioadă în care scriitorul se va dedica în principal jurnalisticii, atât ca redactor la Tribuna sibiană, cât şi ca profesor la catedra de jurnalistică a Universităţii din Sibiu, editura „Transpres” din Sibiu îi publică, în anul 1992, volumul de povestiri cu adânci reverberaţii istorice, intitulat „Taina munţilor de aur”, iar editura „Tribuna” îi publica , în anul 1995, în volum, alte două piese de teatru.
Să amintim, de asemenea, apariţia la editura ”Bucura” din Sibiu a ultimului volum de poezie antum al lui Radu Selejan, care este, după părerea mea, dacă nu cel mai estetizat, aşa cum îi relevasem volumul de poezii „Târziul clipei”, atunci cel mai încărcat de principii şi forme estetice, un sublimat literar al creaţiei sale poetice, volumul intitulat „Lupta cu îngerul”.
De reţinut este şi faptul că în anul 1998, tot la Sibiu, îi apare un al patrulea roman al său, de data aceasta cu un profil psihologic, de fapt ultimul său roman, iar în anul dispariţiei doar fizice a scriitorului, 2000, Casa de Presă şi Editură "Tribuna" îi publică ultimul său volum antum de reportaje, intitulat „Taina cenuşii de stele”.
Iată, dar, prolificitatea literară a scriitorului Radu Selejan. Să nu mai vorbim de alte zeci şi sute de reportaje apărute în paginile „Tribunei”, cât şi de zecile de scrieri de sertar care vor fi trecute post-mortem, în grija Centrului de Cultură „Radu Selejan”, spre a fi înserate în alte două volume postume.
Referindu-mă mai mult la începutul creaţiei versificate a lui Radu Selejan, voi reda câteva fragmente reper, înserate în capitolul „Poezia - cealaltă faţă a energiei Cuvântului Dintâi” din volumul său de memorii intitulat „Privind înapoi cu mirare”, apărut la editura „Cartea românească”, la un an după dispariţia scriitorului, în anul 2001.
Se va confesa, dar, în memoriile sale, poetul Radu Selejan : „Versuri am scris, poate-n joacă, poate că aveam prea multă energie primară, originară în mine care trebuia preschimbată în altfel de energie, poezia fiind, de fapt, o formă de energie sufletească. Dar poezie, în realul ei înţeles, n-am scris decât în facultate...”. Iată, dar, pe unde ar fi şi am putea repera începuturile creaţiei versificate selejaniene.
În primul rând, parcurgând volumul de debut în poezie al lui Radu Selejan, intitulat „Cântece şi descântece de piatră”, apărut în anul 1972, am constatat că poetul inginer avea să fie predestinat sacralizării spaţiilor ancestrale ale neamului românesc, pe care le aborda cu o maturitate responsabilă . El, însuşi, va deveni laboratorul organic al genezei poporului român, cu destin de legendă, în care teluricul inflamat de spiritul de statornicie al munţilor va decliva antropomorfic zăcămintele în lumina sublimată de prometeicul ancestral şi se va constitui mediul ideal de antropogeneză.
Se identifică , de la începutul - primar un genom exprimat prin "Cuvântul Dintâi" în creaţie, prin contopirea panteistică a genelor sale, esenţe materiale şi spirituale din piatra primară.
Avea, dar, a le exprima pe toate acestea cu "Cuvântul Dintâi" în multele cântecele sale, poetul :„/ când un bulgăre de jar/ se aşează pe cântar/ cu un miez de sânge-n gură./”, (1) , spre zămislirea din locul şi-n timpul lui a neamului şi a le susţine în zicerea sa poetică...
Carpaţii sunt, deci, locul de geneză al românismului, iar poetul, ca inginer şi geolog, va demitiza crezul asupra genezei fiinţei neamului său în perenitatea şi spaţialitatea sa existenţială, într-un nous al eternităţii munţilor, al genezei şi fertilităţii umane şi-l va exprima în versuri bine estetizate, încă din primul ciclu al volumului, intitulat „Cântece de piatră” cu „Cuvântul Dintâi”, precum „/Carpaţii urnesc soarele / către marginile lumii, /şi-i fac loc de popas / cerului ostenit de albastru ./” (Omul care seamănă şi adună), iar din spiritul genezei „.../strămoşii coboară / din munţi / printre noi - / suflet de ţară / cu izvoare limpezi, afunde, / bogate / crescute din rădăcini carpatine - /.../(Basm).
Există la Radu Selejan crezul revelării entităţii neamului în statornicia locului „ / ... şi fiecare am jurat - / sfânt / adevăr adevărat /.../pământului din / care-am răsărit - /credinţă şi / să-i fim statornici, / să-l păzim /...” (Ţara) . Pentru că poetul a cercetat şi a identificat în compoziţia genetică a neamului românesc, în spaţiul semenal ancestral statornicit provincial, primordiile zeice ale pietrei munţilor, în sfânta solarizare dacică.
Toate acestea aveau să genereze fructul nobil al viziunii sale cosmico-antropomorfice , neamul etern-durat, consolidat în hotarele sale sacre, insensibil la vicisitudinile mediului existenţial, în interrelaţiile sale cu alte neamuri existenţial-aleatoare, fruct dacic dumnezeit , pe care îl va expune, fără emfază, cu fervoarea unei lucidităţi spontane , în vitralii de cântec, precum: „ / Soarele s-a născut din munţii Orăştiei, la Sarmisegetuza /...” (Dacica I) şi ” /...Zamolxe / s-a risipit în fiecare. /Cenuşa din altare / s-a adunat în pietre / de alte începuturi /.../iar munţii şi-au împlântat /cu tărie / umbrele până dincolo de adânc, / seminţe ale întâilor hotare /” (Dacica II) .
Radu Selejan , om al adâncurilor miniere, este îndreptăţit, să susţină că „ /Pământul acesta / ne ştie de la naşterea începutului /...”(Credinţa). În istoria sa existenţial-ancestrală, românului îi vor reverbera mereu din spaţialitatea începuturilor, undele genelor sale , nestematele sale din locul lui cristalizate, vibrând necontenit, în stânca lui, spre continua trezire, de a-şi apăra neamul şi a-şi rotunji ţara. Va spune-o, dar circumstanţial, poetul: ” / bătut de vânt / şi legănat de ploi. /” (Cum ne-a cerut atâtea veacuri glia), un dar de a cărei certitudine, de eternizare a neamului său, se leagă strâns, spre nedespletire, în gândirea sa dezinvoltă: „ / a cioplit din munţi o poartă / şi pe frunţile de zare / a crestat cu slovă mare: /”Străbătut-am lanţ de zodii, / drum pustiu, drum fără rodii, / între unde şi neunde, / între când şi între dacă, /.../Îngropând cer peste cer / altoind crug după crug / cu brăzdarul de la plug /...” (Balada).
Poetul, inginer minier şi geolog, va reitera, încă o dată, cu regretul de a nu reuşi să cuprindă acea perspectivă de lumină eternizată pentru neamul său românesc, universul geologic al peisajului montan al Transilvaniei, al Carpaţilor dacici, o regiune geografică superioară prin valorificarea istorică, civilizatoare a geosistemelor sale natural-antropice, cu diversitatea geofaciesurilor şi geo-topurilor, ca unităţi geo-ecologice statornicite istoric şi extrapolate genetic, ca geomorfologii încărcate de antropomorfismul neamului românesc, eluvionat cultural şi ancorat de spiritul pietrei, efigie a hotarului de neam, căzut, vremelnic, o pradă „între lumea / adunată-n bob de piatră / şi un cearcăne de fulger / răsfirat pe umbra lunii / ca un blestemat altar /...”(Descântul 20)...
Este o geneză concepută şi expusă de poet, parcă prea dramatic, ca un antropomorfism al naţiunii sale, istoric şi cultural, consolidat, dar acum în cel al teluricului, al umbrelor, al nesiguranţei ontice, într-o reciclică şi versatilă desublimare, dezontologizare, cu rezultatul degradării genomice. Sufletu-i înalt înflăcărat, înconjurat de incertitudini şi angoasat, cu reverberaţii, uneori, apocaliptice pentru neamul său cel atât de mult iubit de Radu Selejan, acesta se va refula într-un alt ciclu poetic, acum într-un fel de spaţiu liturgic, în descântecul ”Bat cărarea-n miezul nopţii, / cucuveaua strigă hoţii. / Mă opresc pe-o margină / ajunsă paragină /...”(Descântul 4)...
Trădarea neamului său, prin jurământul fals al acelor care-i conduc destinul, va fi înfierată de poet în versurile altui descântec, creat tot din "Cuvântul Dintâi", în afara subconştientului său, de un principiu apocaliptic: „Undeva, un jurământ / s-a scurs cu neaua-n pământ / Râul curge-nspre izvoare / schilod şi flămând de mare. /.../Ochiul jurământului, / parastas la făgădău, /...”(Descântul 7)...
Şi nu îi este indiferent unui fiu bun, iubitor de neam, aşa cum se va dovedi Radu Selejan, de soarta ţării sale mamă, România. Se va confesa demiurgului salvator, elegiac şi nestăpânit de starea precară a poporului său, cerându-i un ”picur de dumnezeire”, din care se va înnobila însăşi poetul: /Dragostea adâncului, / bate-n pieptul pruncului / când o lacrimă de mamă / înroşeşte o năframă ./ Murmurul de rugăciune / se preschimbă în tăciune / Umbre ard la foc de vatră, / dor de mamă / ros de piatră / se-nfăşoară-n jar de brumă. /...” (Descântul 8) ...
El, poetul, revoltat şi cuprins de amărăciune, de lipsa unei viziuni clare, imediate de reabilitare a condiţiei neamului românesc, în antiteză cu acei mari bărbaţi, goruni ai istoriei neamului, care purtau cununile neamului sunt glorificaţi de poet în „Cântecele de piatră” din primul ciclu, cum ar fi: Zalmoxe, Burebista, Decebal şi alţi mari bărbaţi, precum Muşatinii, Basarabii, Menumoruţii, cei care , declamă Radu Selejan: „ .../au izbit în porţile / lumii, / în porţile veacurilor, / altoind lumina / pe trunchiul nemuritor / al străbunilor daci /”(Fiecare căpătâi de acum), parcă spre a se răzvrăti asupra conducătorilor prezenţi. Aceştia din urmă se vor regăsi, în revolta sa, doar cenuşa gorunului, lipsindu-le vigoarea marilor antecesori. Mai mult, trâmbiţatele glorii şi promisiuni ale acestora, de revigorare a neamului care nu s-au arătat şi toate politicile care au condus la degradări sociale şi la colapsul condiţiei neamului românesc, au fost deconspirate şi dezavuate de scriitor în descântecul: „/mustind a foame, / colţuroasă /o piatră a crescut / într-un copac. / Minciună /...”(Descântul 11).
De asemenea, atitudinea unor oameni politici, care, prin acţiunile lor n-au adus decât răul naţiunii, a exprimat-o cu mâhnire în versuri apocaliptice de descântec, precum: „/ După vrere şi soroc / piatra s-a cioplit pe sine / luând chip de nenoroc. / Şi călcând din prag în prag / a-ngropat drag după drag. /...” (Descântul 13)...
Viitorul strălucit al neamului, mereu gândit ca posibil şi aşteptat de poetul născut şi crescut la Brad în nobleţea spiritului ţinuturilor dacice aurifere, inversat acum , pe un tract antinomic de către cei care erau acum în drept a-l explora şi valorifica, de faptul că paradisul gândit de el ,dantesc al fiinţării neamului, trâmbiţat de îngerii comunişti nu era decât o „Fata morgana” a sistemului socialist, vremelnic instalat peste neam...
Poetul este intuitiv şi el nu-l mai întrevedea, motiv pentru care se va exprima resemnat: / Despletit în rădăcină, / focul rumegă tulpină. /Fusul, învelit în lut, / se trudeşte / şi din fire de lumină / toarce-n taină / zodii pentru-un nou-născut. / Strop de rouă putrezeşte-n / floarea care nu mai creşte / Şi-n sfărâmul ochi de piatră / lumea creşte răsturnată. /" (Descântul 15)...
Radu Selejan are apriori,în genomul său, fără a apela la Fortuna şi fără recluziunile in fatum, premoniţia prelungirii stării malefice a neamului său, a zodiei peştelui pe care poporul român avea a o tranzita, în care alunecase şi se zvârcolea, iar acest crez expus, îl va releva enigmatic, ca descântec al ancestralului, în versuri, unele de formulă blagiană: „/Pântecele se dospeşte / fugind de zodia peşte. / Ţărmul Marelui se-ntoarnă / către un izvor de toamnă / şi-o pădure se adună / într-un strop de mătrăgună. / Foşnetele curg de-a dura /...” (Descântul 17)...
Destinul de legendă al neamului românesc în lume, cu istoria şi tradiţiile sale milenare, nu trebuie abandonat, cum lesne s-ar întrezări acum, ca fiind un dat acestui timp, ci apărat cu sfinţenie, va gândi aşa mereu poetul şi-l va exprima, dacă : „/A crescut fulgerul trup /şi pornit din ochi de nor, / fulgeru-a făcut omor. / Şi în loc de întrupare / s-amplinit / în nehotare /unde dorul s-a fost dus /pe drum strâmb, /pe drum ascuns. /”(Descântul 24), iar „ /Steaua-i piatră / dezlânată.../Focu-i s-a mâncat / pe sine / ca un făcător de bine. /Şi rămas ca o găoace, /omul fără încotro, /în pustiu de suflet zace /”... Dar, corolarul descântecelor sale, în care se va prelinge acel „picur de dumnezeire”, îl va aureola pe poet cu spiritul matern, plutind într-o spaţialitate astrală, o floare salbă găsită de mama sa, a se înţelege ţara sa şi care îi va da o utilitate practică , de înnoire din rădăcina sănătoasă a neamului, sfidându-i (non)existenţa-i thanathică din lumea umbrelor...
Iată, dar, începuturile şi locul poeziei selejaniene ,iar, după ce i-am parcurs consistentul volum post debut, intitulat „ Cântece şi descântece de piatră”, să vedem care i-au fost însoţitorii fideli în arta versificării. Îi vom găsi aici pe colegul şi prietenul de facultate din Petroşani, Roman Mihai, pe poeţii George Suru şi prozatorul Sorin Titel, ambii din Caransebeş, pe poetul Ovidiu Cotruş de la revista „Familia”, pe criticii literari Cornel Ungureanu şi Ştefan Foarţă de la revista „Orizont”, Ioan Oarcăsu de la revista clujeană „Tribuna”, pe Vladimir Streinu de la revista „Luceafărul”, pe Miron Radu Paraschivescu ş.a...
În toate versurile pe care i le-am parcurs, cu plăcere, din acest volum, am reţinut acel excurs al contopirii facile şi definitive a luminii pe care poetul o realizează în spiritul său cu teluricul, cu esenţele materiale primare, înnobilând în versuri libere spiritualitatea zamolxiană de statornicie a neamului...
Discursul său nu este încifrat, el abundă în cavalcade de metafore şi în paradigme din flacăra nestinsă a patriotismului său, în contextul geomorfologic al existenţialismului antropologic transilvănean. În multitudinea evenimentelor existenţiale şi de locuri descrise este înrădăcinat spiritul de conservare şi rezistenţă la orice vicisitudini, al românilor. Ei, românii, urmaşii dacilor, sunt monoliţii spirituali şi materiali, la Radu Selejan, într-un habitat continuu cu piatra munţilor din al cărei clivaj izvorăşte şi spiritual locului şi numele fiecăruia şi-i identifică, iar dezrădăcinarea presupune doar strămutarea acestei pietre, a monoliticei stânci, lucru încercat şi imposibil...
Radu Selejan cultiva, deopotrivă, pitorescul şi geologicul, în straturile antropomorfice subsecvente care sporesc, eluviind interstiţialul umanităţii şi spiritul locului, ca esenţe antropice de-a lungul veacurilor, la vedere în hotarele Apusenilor, în acelaşi timp, în intuiţia umanului cultivă o perspectivă raţională ontică cu extrapolare spaţială în arealele definitive ale neamului românesc, cu valenţele însumate ale socio-toposurilor dinamic diversificate şi înnobilate de " Cuvântul Dintâi", dospit de atunci şi-n Graalul poetului Radu Selejan.
Metafora poeziei sale întrece marginile imposibilului, în construcţii de hiperbole, precum „Carpaţii urnesc soarele / Către marginile lumii”, imaginile devenind succesiv litotice şi hiperbolice şi conferă unicitate stilului, o personalitate, unice. Esrte de observat că din liticul mineral astral, din biologic şi din reflexiile existenţial-gnomice expuse în părţile „Cuvântului Dintâi”, din promovarea spiritului uman în toate ipostazele unei epistemologii ale ontologicului primordial se eluvionează spiritul universal şi se fertilizează - sinecologic antropomorficul în toposul uman ,se dinamizează, sporind necontenit actualitatea literală şi valoarea insolită a operei.
În acelaş timp, discursul său metaforic, cu o încărcătură în principia ideatice de calibru patriotic îl menţine pe creator în planul unei deontologii creatoare cu reflexii socio-umane constelare de o flexibilitate specifică, cu valenţe estetice consolidate, mesajul fiind accesibil diverselor medii intelectuale şi având multiple perspective axiologice recunoscute.
Fizicul, în toate ipostazele sale,nu dezontologizează, este pe deplin consolidat, dar şi dinamic, un munte pietrificat într-un mediu de revelare a fiinţării sinelui...
În acest imens temple, al verbelor şi al căutării de lumină prometeică, în aletheie, îşi transgresează dincolo de comprehensibilul comun „ picurul de dumnezeire” Radu Selejan şi îşi şlefuieşte mineralul rostirii sale, sacralizată din "Cuvântul Dintâi", tot el, poetul...
În volumul de versuri „Târziul clipei”, volum care cuprinde două cicluri, primul intitulat „Târziul clipei” şi al doilea „Balade cu soare”, volum cu dedicaţie, nobilei sale soţii, Ana, decelând axiologic opera lui Radu Selejan, identificăm, ca principii , în primul ciclu, geneza, cosmicul, geotoposul şi erosul, categorii ale metafizicii aristoteliene, care sunt la ele acasă, expuse în primar cu un geniu maieutic aletheic de către poetul- un socratic al versificaţiei axiomatice, cu reuşita unor transfigurări semantice pe coordonate heideggeriene.
Într-o aritmie şi acromatică a versificaţiei, uneori luciferice, nietscheiene, " Cuvântul Dintâi" are şi aici, în "Târziul clipei", în primul ciclu, muzicalitatea astrelor, discursul fiind metaforic şi încărcat de thimonul unui profetism angelic. În al doilea ciclu, versificaţia este clasică iar dialogul este perpetuu între creator şi eroii neamului, Horea, Avram Iancul...
La Radu Selejan, spre deosebire de alţi creatori contemporani de poezie, puterea şi fluxul creaţiei lirice nu vin din imaginaţia intuitivă, fadă, ci sunt admise facil, comod, din realitatea obiectivă, din relaţia sa directă, legată organic şi circumstanţializată de flama aspectelor existenţial fenomenologice, a cotidianului, a mineralului-fizic, nu fictiv , filtrate esenţele prin grila raţionamentelor subtile în creuzetul metaforei,separând facil spiritul apofantic al pietrei din clivajul teluricului. Se va exprima confesiv, dar, în context, poetul: „ sap la rădăcina cerului ,/ cânt şi descânt ,/mă închin şi mă rog odată cu stelele. / Caut sămânţa – cuvânt / din care au crescut rădăcina / şi tulpina şi frunzele nescuturate / de furtuni ori de linişti / ale pomului cer. /.../caut coaja seminţei întâiului cuvânt. / (Sap la rădăcina cerului) sau spre mineralizarea existentului „ /precum o scoică / în teama de furtună a mării, /doarme / zidită-n visul valului /către înalt. / sau... / De-atâta zbor flămând /rotirea aripilor a pietrit / şi pescăruşu-i boabe de nisip /.”(Cântec de sirenă)...
Dar Radu Selejan, abordând geneza ,cosmicul, nu acceptă finitatea existenţială... Viziunea sa este cea a eternităţii, substanţializată într-o conversie a formelor dictate astral de zodii. Va spune, dar, poetul: „ /N-am zi de naştere / ca să-mi colind, / nici zi de înviere / să-mi plâng moartea. /Mă ştiu din începuturi / şi-am să pier / cu soarele odată, /Ca bulgăre de jar / pe colţ de cer / privind nestânjenit în ochi de tată. /” (Zodie)...
Radu Selejan a încercat un joc al germinaţiei şi ce a zărit poetul ?: „ / O sămânţă se scurge /prin carnea fructului / şi apoi se-ngroapă în pământ / cu gândul / la îmbrăţişările cerului / Copacul plânge / de prea puţine rădăcini, / de prea multe seminţe / în care s-a adunat / rodul pământului /.”(Joc).
Lângă spaţii şi după spaţii, niciodată sau dintotdeauna alunecă izvoarele, şi soarele oaselor se modelează ca o statuie a veşniciei femeii cuprinsă de ancestrale apolinice doruri, pe care Radu Selejan le va înfăţişa într-un joc al armoniilor, joc diferenţial leibnizian şi secund barbian, în versuri, precum „ Din adâncuri de mare, / odată cu luna / răsare / murmurul înecatului izvor. Şi se tânguie, / printre stele aleargă, / risipă /căutând în neştire / între marginile lumii / locul naşterii sale, / unde fata născută din dragoste / îl aşteaptă / cu încă neumplutul ulcior /...” ( Joc).
Metafora poetului este consistentă şi transfigurează subînţelesuri sincere, mari iubiri, de care poetul, un apolinic şi un olimpian, cum vi-l prezentam de la început, nu putea să le ducă lipsa, iubiri propuse de el unui demers pantheistic, al voluptăţii formelor umane, redat cu afectivitate în versurile: „Dacă minunea ochilor tăi / ar împresura o pădure, / foşnetele, / adormite pe buzele uscate / ale frunzelor / îndrăgostite de păcat, /s-ar trezi /învăluindu-ţi umbletu-n iubire. / Dacă lumina ochilor tăi / ar înfrunta /adâncul nopţii, / stelele ar păli /.../şi-n zori, / albastrul cerului / ar mai înflori. /” (Minune)...
Din cavalcada de toposuri şi de timpuri, de esenţe astrale şi fenomenologii, expuse versificat de poet, se deduce că Radu Selejan are cunoştinţe consistente de paleontologie şi geomorfologie, cu care reuşeşte o developare a erelor şi a temporalităţii geo-sistemelor transilvane, în tectonică şi în stratificare geo-antropologică: „ /Nisipu-i ars de zborul ciocârliilor / căzute în atâtea nopţi / din pomul soare. /Ascunde somnul peştilor în el /şi dorul /plânsului de mare. /Şi stăruie nisipul sub zăpezi / cândva cu mine alungate - / şi urme vechi de târâtoare, / neîmplinitele păcate, / zodii târzii, întortocheate / din căutare-n căutare, / se scaldă încă-n depărtări / de mare. / „ (Şi stăruie nisipul sub zăpezi)...
O altă iubire , celestă, va fi cântată de poet: „ Atunci, /în dimineaţa de–nceput ,/ când zidul, ca un şarpe, / se-ncolăcise-abia / în jurul gleznelor tale, / când mănăstirea / nici nu se dorea, / atunci, / când între drum şi mine / erai tu, / când zidul te înfăşura / de bună voie, / ...când cerul meu /era de tot întreg, / ars nici măcar de-o stea, / de ce-ai fugit / pe urma visului încă / neîmplinit? /”...
Şi, pentru că Radu Selejan spunea că l-a citit cu plăcere pe Ştefan Augustin Doinaş, printre care şi capodopera sa baladescă „Mistreţul cu colţi de argint”, cum să nu ne minunăm de răsfrângerea luminii din faciesul colorat al creaţiei solare, în cugetul adânc al finitudinii, ca al unui miez de pădure mitologic, al poetului?..: ”.../Ori, cine ştie? /Poate-i pădure / cu copaci numai scorburi / în care o pândeşte viitorul /cu ochii sticloşi. /.../ Pădure e şi cerc ,/ sau cine ştie / ce semn al sorţii întru veşnicie. /”(Răscruce)...
Şi uşa intrării în labirintul dedalic al copilăriei şi ferestrele adolescenţei, atunci în mâinile mamei, acum vorbind doar o umbră sepulcrală, de o amintire maternă cu strigăt de chemare, se va prăbuşi la strigătul său de acum, întărâtat de timpuri vesperale, în versuri cu nuanţe de învălurire în (ne)rostire, cu evidenţă specifică , blagiene: ” De ce-ai zidit ferestrele / şi uşa casei noastre, mamă ? / Afară-s eu şi lângă tine-s eu, / de ce să cerem umbrelor povaţă? / N-auzi? Se tânguie prin preajmă / o frunză neagră-n cânt / neistovit de lebădă. /N-auzi? De nerostit strigătul / cu care mă chemi / se revarsă dincolo de margini . /... / De ce-ai zidit ferestrele / şi uşa casei noastre, mamă ?/ Vorba de azi e-adusului / de ieri şi bate-n uşa ferecată-n zid /şi sub ferestre, chipul soarelui, /cu-n mugure de noapte-n colţul / gurii, aşteaptă să-l dezlegi. / În jurul lui, nu simţi cum / dănţuie a nebunie curcubeul / sădit în mine de povaţa ta? / De ce-ai zidit ferestrele, /şi uşa casei noastre, mamă ?/”.(De ce-ai zidit ferestrele?)...
O căutare a iubirii sincere, care în vis îl va osteni pe poet, îl va înseta, până a ajunge la izvorul ei şi... plecat pe drumul infinit al iubirii, o va releva în versurile: „ /Doar tu mă cauţi; visului doar tu mă ceri / şi mă îmbrăţişezi / cum setea-mbrăţişează, din depărtare-n depărtare, / abia născutul suflet de izvor.”(Doar tu mă cauţi).
O apropiere de iubita sa şi o simţire organică de îndestulată conjungere somatică şi ideatică le va realiza poetul, chiar şi ca o ficţiune, abia atunci când se refulează dintre partenerii cauzali orice inflamaţie de depărtare: „/.../O viaţă de secetă / am purtat în mine. / Sângele se înămolise / în vine, / ostenise.../ Sufletul bolea ca o pădure / înecată de foc. /.../ Astăzi plouă-ndelung. / Plouă cu rouă. / Am ajuns lângă tine. / Pustiită de apă ,/ seceta dorului a pierit./”(Plouă).
Dar lumina din ochii iubitei îl priveşte pe oricare ar fi iubitul, de oriunde, simţindu-i căldura dragostei, dogoritoare, colorată ca un curcubeu şi o va elibera ca dintr-un vis cu versurile sale, poetul: ” /Păleşte, râvnitoare, în ochii tăi , / lumina. /Tu eşti oriunde. / Pipăi jur-împrejurul / ca un orb / şi tu eşti pretutindeni.../Şi-ţi simt căldura dragostei, dogoritoare, /cum se revarsă / ca dintr-un soare / veşnic pământean, /înmlădiindu-se în preajma mea ,/mereu / mai în putere, /ca un curcubeu. / ( Ochii tăi).
Dar cel mai semnificativ poem din primul ciclu din acest volum, intitulat „ Poveste” este cel care aurealează condiţia unei mari iubiri, sincere, angelice, statornice pe care poetul cu siguranţă, cu experienţa sa, a trăit-o, este atunci când poemul aduce prin metaforă lumina iubirii apolinice, o argumentează şi o confirmă în versurile ce creează imagini de viaţă cu crome fascinante şi iz narcisic, de un exotism şi un erotism, luxuriante, solare, ademenitoare, orfice, care zvonesc o mare şi candidă iubire: ” / Printre zilele mele, tu treci / ca printr-o grădină / cu nenumărate alei, / împodobite cu viaţă / de flori, de fluturi, de păsări ,/ de soare, de foşnete, de răcoare /.../ O pasăre o-ndemni să cânte / dându-i să ciugulească / din mână / două trei grăunţe de soare. / Pasărea cântă, cântă, / nu osteneşte /şi în jurul urmelor /paşilor tăi / se îndeamnă să zboare / Un fluture îţi încearcă / dulceaţa sărutului, / răcorindu-se-n setea/ buzelor tale/...” Şi cât de frumos a spus-o tot el, poetul... în ciclul „Balade cu soare”, cu optimism şi bucurie panteistică...
Pentru că Radu Selejan îşi manifestă spiritul de libertate istorică în multitudinea de vremi pentru locurile paterne, libertatea poporului de a convieţui monolitic cu soarele şi luna, cu piatra munţilor,cu pădurile şi jivinele, potecile şi ascunzişurile, foşnetul de plai, râurile şi izvoarele, cu Dunărea şi cu brazii, cu glia brăzdată-n hotar şi rodul ei , toate crescute într-o ordine genomică naturală a unui popor ce-şi sărbătoreşte acum geneza sa, cinstindu-şi eroii căzuţi, apărându-şi vatra, trecutul istoric, sub o zodie solară, de început dacic al neamului „ rânduit în jurul Carpaţilor”, sub stindardul dacic şi sub o cupola panteistică, sub semnul lupului. Acestea, va spune poetul, vărsând, în acelaşi timp, din amfora stelară peste versul său „gramul de dumnezeire”, au fost „tainele credinţei lui în nemurire, / a fost Decebal şi Sarmizegetusa, / a fost veşnicia. / Şi de atunci, de mult, / de la începutul începutului, / suntem Noi /../sângele nostru-i sufletul acestei ţări, / duhul munţilor, apelor şi câmpiilor /... /Poporu-i stâncă şi / izvor de viaţă . "(Baladă)/.
Interesantă este, în acelaşi context, prin matricea sonică şi panteistică , balada „La începutul pământului” iar cele exprimate mai sus sunt părţi ale „Cuvântului Dintâi ”care se regăsesc şi în versurile: „ / Atunci, demult, la începutul începutului /au fost foşnetele pădurilor, foşnetele stelelor de deasupra pădurilor, /,foşnetele râurilor ce purtau către mare / dorul de adânc / al munţilor / al cerului /.../ păsările ciuguleau liniştea /înmărmurită pe crengile zilelor şi nopţilor, / alintând oameni şi pământuri ./”...(I), „/ Atunci, demult, / căpeteniile acestor pământuri / îşi spălau tainele vieţii ,/ tainele nemuririi / în spuma murmurilor de izvoare, /întrecându-se în a fi / mai presus decât zeii. (IV)/”...
Să ne închipuim şi pe acei oameni zdraveni şi teferi la minte, strămoşii, părinţii şi fraţii pe care poetul le sublimează chipurile cu existenţa istorică în versuri imnice, precum :„/În miezurile limpezi, / de-mpliniri. / ochii strămoşilor mei / vieţuiesc. /Stră-lumină şi dor, / bucurie /din luminile lor / izvorăsc. /Şi din zare în zare, / din albastru, / din galben, / din roşu / se-nfiripă anume / o şoaptă / şi-o alta-i urmează / şi-o alta.../ şi toate cuvântă / în grai de eroi: / din glie / noi creştem prin voi, / slăvită fii în veci, /Românie. /” (Imn).
Din acelaşi ciclu, „Balade cu soare”, să reţinem şi lunga speranţă de bine a moţilor, din care poetul se trăgea şi revolta acestora , prin Horea, exprimată în incandescenţa versurilor sale: „Ţara de piatră / mocnea / ca adâncul unui vulcan / în aşteptarea / desprinderii de pământ / Ascunsă-n păduri, /răzvrătirea /îşi ascunde tăişul /pe roşul inimilor / înfierbântate / Munţii îşi despietreau /piepturile / să ascundă / până la vremea sorocului / flacăra vie a răscoalei..../ moţii trudeau / cu frunţile aplecate-n ţărână ./.../stăpânii sorţii lor / şi ai pământului / moştenit odată cu sufletul / de la strămoşi. /.../La cârma istoriei / Horea rânduia / după datini străbune / vadurile dreptăţii, /.../ La Bălgrad, /cu sufletul cât / o Detunată, Horea a frânt roata / cu care duşmanii /i-au măcinat trupul, / despărţindu-l de viaţă. /.../ s-a nuntit / cu românescul infinit. /”(Vuietul)...
Să reţinem , din glasul orfic al poetului şi strigătele de luptă către moţi ale lui Avram Iancul, de răzbunare ale lui Horea, de a dezgropa „prometeica roată / cu mădularele cioplite / din Abrud, din Câmpeni, din Ţebea./.../ să-i îndreptăm umbletul / după mersul nostru / neaplecat / după vorbele noastre, neprefăcute , / după lumina ochilor noştri / ţintătoare către / vârfurile munţilor /a istoriei.../ ai crescut roditor / copac de lumină / urcând din rădăcină-n rădăcină /”.( Copac de lumină).
Şi din acelaşi volum , si din acelaşi motiv, al condiţiei miniere a poetului, nu vom trece peste „Balada cu mineri”. Va exclama, în vers elegiac, de amintiri,inginerul minier Radu Selejan: .../Când, azi, / minerii trec, /Pe lângă prunci ,/ ce-n lunci, clădesc / din sclipitor / nisip, tunele ,/ zâmbesc / şi nu le mai / strivesc / ca-n zilele / copilăriei mele:”(Baladă cu mineri).
Că fiecare ceas al poetului este ascuns în piatra şi praful abatajelor de pe filoanele botezate cu nume de femeie din minele Munţilor Apuseni şi ale Carpaţilor Răsăriteni, pe care Radu Selejan în calitate de inginer minier avea să le conducă : Barza, Brădişor, Musariu, Valea Morii ,Ruşchiţa, Delineşti, Crâşma, Valea Fierului, Teliuc, Aninoasa, Uricani, Măgura-Tina Neagră, acolo unde filoanele de aur aflorau pe Măguri, cu tina care venea din adâncuri cu aurul, neagră., în coamele abatajelor şi în galeriile cu rampele puţurilor oarbe, în filoanele aurifere de la Certej şi Săcărâmb, în patrulaterul aurifer al Munţilor Metalici, acolo de unde nimeni nu putea ieşi din mină la lumină fără să treacă prin purgatorul verificării şi al percheziţiei, apoi la mina de talc şi mică de la Voislova. Dar destinul de scriitor poet avea să i-l hotărască mina de cupru Leşu Ursului din Bucovina unde, aşa cum se confesa scriitorul, aici a scris multe poezii. Era în anul 1967, şi de aici s-a hotărât poetul să părăsească subpământul şi să se dedice poeziei şi jurnalisticii. Aici poetul şi jurnalistul a început să câştige teren în faţa inginerului, iar Costică Cotoşpan, care era şeful secţiei de cultură a jurnalului „ Steagu Roşu” din Petroşani, ”îi va deschide uşa spre publicistică, uşa prin care Radu Selejan avea să iasă din lumea inginerilor”, la 32 de ani, pentru că mineritul, se va confesa scriitorul, nu-i oferea omului decât" spectrul morţii înainte de vreme, mina fiind un uriaş labirint în care omul, numindu-se miner, rătăceşte într-una... pentru a se juca cu viaţa proprie de-alabirintul....". Dar o ucenicie a vieţii în creaţie era necesară şi aici, aşa încât, va spune poetul: ;<< ...Înclin să cred că " picurul de dumnezeire", picurul de energie care sunt, a trebuit să treacă prin toate acele stări pentru a se purifica, pentru a se transforma, pentru a deveni ceea ce trebuie de fapt să fie, parte a Cosmosului, parte a Universului în permanentă înnoire. Şi încerc să mă văd sus, de tot sus, undeva în piscul cerului, privind pe pământ şi căutând albia secată a vieţii mele, albia care mai păstrează urmele paşilor mei, urmele vorbelor mele, urmele privirilor mele, urmele gândurilor mele, albia-martor a existenţei mele pământene, întru facerea şi refacerea "Cuvântului Dintâi” . >>
Aşa se face că, în mare parte, la Radu Selejan reflexiile conştientizării existenţei sale creatoare, sublimate în mirare, sunt motivul de exprimare a maturităţii copilăriei, cum şi copilăria o evidenţă a maturităţii sale creatoare. Aceasta este mirarea „muntelui" care încearcă depăşirea trecerii spre un alt munte în spaţiul montanului perpetuu pe drumul dinspre celest, motiv al depăşirii existenţiale, şi nu, aşa cum ar fi fost aşteptat, dinspre teluric spre celest.
În acelaşi timp mirarea, ca motivaţie ontologică în scriitura selejeniană se defineşte ca element de diagnoză a vieţii scriitorului în decelarea unor urcuşuri absconse printr-o voinţă a devenirii, întreruptă de raţiunea întoarcerii spre reluarea drumului mirific al vieţii sale de creator, eterne. Această reluare, va spune el, este prin „odihnă" dar aceasta nu este aşa cum o memorează Radu Selejan, „pentru a mă odihni, şi ca să privesc în urmă. Mă opresc pentru a mă reconsidera", spre alte avataruri existenţiale.
Mirarea, la Radu Selejan, este o metamorfoză a maturităţii în încercarea de a atinge „cu luminile ochilor de cuvinte locurile copilăriei", de accedere la zorii farmecului devenirii existenţiale, un catalizator al spaţialităţii maturităţii iniţiatice.
Mirarea în memoriile selejeniene este coerentă, urcând ca un filon continuu în panul gnozic, componentă mentală a destinului scriitorului, un exerciţiu al descoperirii permanente pe domeniul înălţimilor hermeneutice, de înnobilare prin perenitatea creaţiei. Pentru aceasta, Radu Selejan avea să reitereze mereu copilăria, nelăsând loc în memorii despărţirii de aceasta şi „de locul de unde am pornit", spre muntele înalt al vieţii sale creatoare urcat din mit şi denumit de el „soartă", sfidând surpările, în expresia alegorică a acelei „ceaţă de taine".
Vreme de 14 ani, va declara imperativ scriitorul, „copilăria mea se hrănise cu ea însăşi, se autodevorase, murise în fiecare zi, puţin câte puţin, până când s-a transformat în amintire” şi „ M-am despărţit de copilărie din mers. Ca de un cadavru mumifiat...Pe care cu greu l-aş mai fi purtat cu mine într-o raclă, fie ea şi-a amintirilor...Trebuia să dau uitării multe întâmplări, multe eşecuri şi succese pentru ca să-mi pot construi o adolescenţă în stare să moară pentru triumful tinereţii care venea pe urmele ei ca o umbră”. Dar „copilăria unui pământean", atunci când mirarea capătă inconsecvenţă în vâltorile unei vieţi geologice, de miner consacrat, îşi poate pierde inocenţa. Decapând mineralul memoriei, spre iluminare, spre o viziune euristică cu reflecţii uraniene, faţetele infinite ale mirării devin componente ale aurei divine, prin diferenţiere, în arderea unei vieţi celeste prin abatajele galeriilor adânci dedalice ale unui consistent filon poetic, în memorii, parte din axa universului scriiturii sale.
Mirarea este şi un ecou prelung în abatajele întoarcerii scriitorului în „ţara copilăriei" la rădăcinile viselor de depăşire, izvorând din locurile de taină ale munţilor. Dar ce îi era mai uşor lui Radu Selejan? Să o ia pe poteca „ce începea să urce de-a lungul înaltului cer...", împingând, cum Ulise, stânca cuvintelor, fără a şti „ce i se poate întâmpla de-a lungul urcuşului" şi nici a coborâşului, sau să rămână în ţara minunilor copilăriei şi să o străbată de la un capăt la altul spre înalt, pe ocolişuri!? Tot călătorindu-şi viaţa, cu modestia ce i-a caracterizat-o, el nu a sesizat că prin mobilul mirării sale ajunsese demult în „piscul Muntelui de Taine", dar nu printr-o abordare statică şi telurică, ci printr-o coborâre pe scări euristice de pe piscul muntelui vieţii de taine, venind din zenit şi spre înălţare, urcarea nemaifiindu-i necesară.
„Fiecare popas" de-a lungul drumului croit de Radu Selejan pe spinarea „muntelui vieţii" sale creatoare era într-un relief al planului cosmic ,în reflexii astrale, iar devenirea lui o permanenţă a gândurilor stelare „săpând în - carnea – câmpiei spre Ţara Copilăriei privind spre Fata Morgana ce mă urmăreşte ca o taină presimţită..."
Radu Selejan, „transfug din Ţara Copilăriei la realitate", a decelat tainele cosmice ale munţilor vieţii, survolând cu nava aglomeraţiilor de stele gânditoare, universul unic al mirărilor sale de consistenţă metaforic-alegorică. Acesta este motivul unicităţii sale în universul inspiraţiilor din spaţialitatea geologic-montană , în coordonate unice, atât telurice plane nadirale cât şi apolinice, zenitale, ale unor componente umane logico-cerebrale. Aceste componente, situându-se mereu în mijlocul şi esenţele lor, scriitorul, l-au conştientizat pe acesta, l-au reperat şi marcat definitiv ca referinţă literară, determinându-i reflexii ontologice de factură metafizică ancestrale „păcătos şi nădăjduind în iertarea păcatelor pe care le-am moştenit împovărat de mirarea păcatului.”. Şi, uşurat prin spovedanie în memorii, şi-a conştientizat mereu dorinţele, preferinţele, ura şi iubirea prin conceptul de armonie a cuvintelor, în perspectiva panteistică a iertării ca taină a vieţii izvorâtă din adâncul copilăriei, din mirare, din pipăirea mâinilor şi picioarelor, din simţul auzului, văzului şi vorbirii, din „mamă şi tată, soare şi noapte, vis şi realitate, dorinţă şi împlinire", multiplicate dialectic în devenirea unui imperiu infinit al descoperirilor, ca un neînceput din „Ţara Copilăriei", undeva pe malurile unui râu cu ape sfioase ce curg a lene şi indiferente către niciodată... "Am trăit dominat de versurile scrise de Puşkin”, va recunoaşte poetul, ” Nu poţi fugi de patimi oarbe, nici să te aperi de destin”, versuri cu care se încheie poemul „Ţiganii”. „Şi-am încercat să justific fiecare greşeală, acuzând destinul care este de neclintit”, se va confesa nu o dată Radu Selejan în memoriile sale.
Tăierea ombilicului de conştientizare a naşterii sale primare i-a determinat lui Radu Selejan redevenirea în imperiul scriiturii celeste, al cuvintelor gândite şi lipsite de mirare, mature. De ce s-a întâmplat aceasta a fost doar conştientizarea de sine a unei apartenenţe la universal, „la frumosul şi urâtul universului, la sensul creării şi existenţei lui veşnice", o renaştere spre învingerea finitudinilor temporale, acceptând trecerea sa ca un „ascunziş a unor energii primare, dumnezeieşti.<< „Scorbură celestă era trupul meu pentru un roi de energie generată de "Cuvântul Dintâi", forţa care a spus să fie şi virtualul a început să se contureze ca existenţă”.>> Din acest moment mirarea va pierde poziţiile primare ale copilăriei pentru a se aşeza definitiv în planul subconştientului selejenean, cu o conotaţie de unicitate şi irepetabilitate în „Ţara Copilăriei", locuită de un popor de umbre, de amintiri şi incertitudini, de vise veştede, de ambiţii - sugrumate - păzită de Adolescenţă" şi de aceea „N-am înţeles niciodată de ce preotul trebuie să mijlocească între mine şi Dumnezeu”.
De ce în subconştient şi nu în primul plan al memoriilor existenţiale, mirarea va rămâne la Radu Selejan cheia ce va deschide mereu universul luminilor creaţiei de taine, numai el va şti, putând oricând cu mare uşurinţă accede la ele?!.
Şi e fascinant pentru mine să constat că, de la un an la altul, scriitorul se proiectează tot mai mult în netrecere şi aceasta prin ceea ce a reuşit să creeze de-a lungul unei perioade literare profunde, efervescentă literar, de o intensitate, fertilitate şi consistenţă literare, rar întâlnite la un scriitor la acest sfârşit de mileniu...
Puţini sunt creatorii literari care reuşesc cu opera lor să treacă de testul timpului, chiar şi dintr-o perspectivă imediata. Dar, Radu Selejan, se pare că a inoculat multiple semnificaţii literare şi reflexii sociale în tot ce înseamnă creaţie intelectuală, atât în lirică, simbolismul şi gnomicul poetic, în proză, în romanele de lung metraj, teatru, în proza scurtă, în memorii sau în publicistică. De aceea, în posteritate pentru el nu mai exista trecere. El este un artizan al metaforelor simbol, iar eul liric şi-l durează din împletirea intuitivă a sensurilor categoriale. De aceea creaţia sa pentru un cititor avizat şi realist, rămâne mereu proaspătă, plină de vigoare şi expresivitate, variată prin tematică, interesantă pentru că este constituită ca sumum a nenumăratelor sentinţe mentale logice ale scriitorului, în variile genuri literare. Prin cuprinderea unor teme actuale din problematica vieţii sociale istorică şi contemporană, prin densitatea ficţiunii şi modul de conturare a personajelor, prin abordarea facilă a necunoscutului material şi metafizic, a spaţialităţii în temporalitatea existenţială, Radu Selejan rămâne mereu prezentului literar ca şi eternităţii. Se observă, în principiul creaţiei sale, o continuă alergare între idealurile şi între iluziile vieţii, toate asigurând o organicitate reflexivă a scriiturii cu valenţe de perenitate, comparabile cu unicitatea existenţialului divin. Desigur, amprentele creaţiei sale literare au ajuns să afecteze, în primul rând, toate spaţiile şi timpurile existenţiale aparţinătoare lui Radu Selejan. Începând cu copilăria, adolescenţa, studiile universitare, desăvârşirea profesională în marele imperiu aurifer al Munţilor Apuseni, ca inginer minier, apoi interesul pentru plinătatea materială şi armonia familială, eforturile sale creatoare se conjugă fericit pe tărâmul literar şi în mediul jurnalismului, la masa de scris şi la catedra universitară, desigur, într-un mod sacrificial, cu multe renunţări. Toate acestea, graţie multiplelor sale valenţe intelectuale şi acţionale,care l-au profilat pe scriitor ca model social şi cultural, comportamentul său cotidian devenind conform cu spiritul armoniilor divine, prestabilite, edenice, un adevărat model leibnitzian, cu tentă metafizică în literatura sfârşitului de mileniu în România şi, desigur, prin mediere, cu tot mai multe reverberaţii europene.
Prin scriitura cu o evidentă vigoare şi valoare axiologică, Radu Selejan este detaşat de plutonul celor nepersonalizaţi, de acele tipare lâncede, neaxiale, excentrice şi rugoase literar, abuzând de dantelerii pseudo estetice, de vulg şi exibiţionism, într-un cuvânt, de infantilismele pseudocreaţiei. Autorul, deasupra multora, poate fi valorificat de contemporaneitate ca un model al complexului literar.
De aceea consider că rolul Centrului de Cultură "Radu Selejan", condus cu mult sârg şi competenţă de soţia scriitorului, profesorul universitar dr. Ana Selejan trebuie să fie, pe lângă cel de mediere a creaţiei selejaniene, tot mai mult acela de a impune, printr-o critica doctă, modelul original al scriitorului de abordare a creaţiei literare, şi de a consolida sistemul literar selejanian- stricto sensu- pe structura căruia să se poată grefa sigur şi facil creaţia literară contemporană a multor lucrători cu cuvântul, în prezent debusolaţi, orbecăind în căutarea drumului luminii. Profeţia privirii unui timp al materiei, ca "rău-prevestitor" în „Cocostârcul albastru”,îl diferenţiază tridimensional şi hiperbolic, devine un simbol al luminii eterne locului, al uitării omului în neantul thanatic, sau una din permanenţele copilăriei senine. Sacralitatea existenţei sale motivează sentimente umane de respect „pentru mântuirea zborului său neostenit”. Zborul cocostârcului este acela de „iscoadă” a unei comori telurice. Cosmicitatea zborului este de acoperire a Lunii, de fluidizare a luminii solare, de abdicare de pe bolta cerească a stelelor care nu „se feresc din calea lui”. În viziunea autorului, există o simultaneitate a apariţiei pe loc a omului obişnuit şi deasupra sa a păsării, pasărea personificând autorul. Pe acel om, cu toată voliţia sa ascensională, prin urcarea chiar şi în copacul sub care îşi clădise o colibă, spre a fi mai aproape de cer, de cocostârcul în zborul său şi cu care odată venise, pasărea acesta, „în zboru-I edenic, nu-1 va băga în seamă”. Radu Selejan va prevedea mereu dilatarea unor spatii existenţiale tocmai pentru a se pozitiva spiritual şi desăvârşi în ele templele de aur ale genezei divine, de unde, locuindu-le, scriitorul se vrea mereu în interogatoriu. Problema genezei cu apriorismul cuvântului este permanentă în scriitură iar deschiderile criptelor telurice în cosmicitate, le realizează prin transcendenţa metaforei şi relevarea mediatului în cuvinte, a cauzalităţilor ontologice, el însuşi făcând parte din divinitate, deoarece cuvintele sale" cuvântă numai divinul" - vezi romanul "Nanu"... Travaliul său literar, viziunile pozitiviste ipostaziate din implicaţiile sociale, de promovare a valorilor prezente şi istorice în planul social, prin crearea atâtor personaje pozitive, sau opuse acestora, malefice , distructive pentru social el şi-a obţinut în mare parte roadele, locul pe podium sacrificial, până la martiriul biologic-existenţial, lăsându-se, totodată, adoptat de tot alte locuri încărcate de evenimente reale şi , valorificând unele personaje istorice, cu descrierea testamentară a evenimentelor istorice din zona Munţilor Apuseni din perioada 1784-1785, a eroilor neamului românesc.
Lumea lui Radu Selejan este cuprinsă de o cromatică socială în frenezii istorice, el nu o inventează, ci o ia aşa cum a fost sau cum este ea. De aceea excelează scriitorul în genul literar al reportajului, în receptarea realista a cotidianului cultural, politic şi social, chiar dacă unele dintre aceste reportaje, prin esenţa lor, promovează, dar într-un mod rezonabil, unele ideologii şi doctrine filozofice, astăzi contestate de societatea românească. Tocmai de aceea, imortalizarea unor momente este necesară ca şi comparative politice şi sociale, pentru promovarea deschisă a unor proceduri de eventuale revizuiri politice, atunci când se cere aceasta sistemelor politice.
Dacă ar fi să-l încadrăm pe Radu Selejan într-un curent literar sau într-o generaţie de scriitori, într-un studiu de literatură comparată, nu vom reuşi uşor, pentru că el este, prin cantitatea operei şi prin calitatea acesteia, prin vârstele creaţiei, prin descrierea analitică şi abordarea lucidă raţională cu metaforă, dar fără ficţiuni, a momentelor şi evenimentelor social-politice contemporane şi istorice cât şi prin varietatea genurilor literare abordate, deosebit de alţi scriitori, caz care îi conferă scriitorului unicitate literară. Tocmai datorită acestui fapt, axiologia operei sale nu se poate valida sau invalida într-o critică estetizată, prin disecţii, demolări şi denominalizări epigonice, neexistând comparabile reale.
Reflectând asupra încadrării scriiturii sale într-o direcţie literară, postmodernismul ar fi o soluţie a priorităţii cuvântului selejanian . Pentru că la Radu Selejan, se degajă din discursul livresc, o structură literară sprijinită pe o infrastructură iniţiatică, ajunsă la arcul de finalizare al sistemului său de coordonate spirituale ale căror soluţii axiomatice cu rezolvare sistemică, se vor găsi, cu siguranţă în spaţiul hermeneutic, într-o transgresie spre construcţia de temple literare pe fundaţii epistemologice, ce conferă Edenului poetic selejanian siguranţa perenităţii, uzând de recuzita unei consistente culturi, de geniu şi rafinament în jocul ingenuu al rostirii „Cuvântului Dintâi” şi în setea sorbirii "picurului de Dumnezeire", principiul de geniu al poetului.
Cele relevate mai sus nu pot constitui decât începutul de imagine din aprofundarea cunoaşterii creaţiei literare a lui Radu Selejan şi căreia, receptate faţetele axiologic epistemologice, în infinitatea creaţiei scriitorului, cu retorica-i arhetipală şi cu lirismul ei orfic, îi pot asigura acesteia o deplină autenticitate şi consistenţă pe coordonatele majore ale unei scări a valorilor literare, ale devenirii în reveriile uraniene.
Este clar că Radu Selejan a reuşit să dureze ,numai prin efortul său intelectual în valorificarea valenţelor sale creatoare native, iar acest fatum îi aparţine în exclusivitate. El singur, cu energii sacrificiale, a ars flacăra spirituală sacră pentru mistuirea misterelor şi a rămas numai lumina naturală, cu adevărat referenţială. Prin fiinţa sa nobilă, prin valoarea scriiturii şi prolificitatea creatoare, prin luciditatea demersului literar şi prin devoţiunea sa socială, Radu Selejan a devenit modelul ontologic uman atemporal al universalului cosmic literaturizat şi siritualizat cu armoniile şi dualităţile sale.
Este ,dar , Radu Selejan, prin scrierile sale, cu o evidentă vigoare artistică , naturalizantă , cu valoare-epistemo-axiologică formală, scriitorul detaşat de plutonul celor nepersonalizaţi, de acele tipare lâncede, neaxiale, excentrice şi rugoase literal,care, abuzând de dantelării pseudo estetice, de vulg şi exibiţionism, într-un cuvânt, de infantilismele pseudocreaţiei, devin sclavii trecerii banale. Autorul, deasupra multora,poate fi uşor identificat şi valorificat de contemporanitate, şi nu numai, ca un model al complexităţii literare.
Trebuie avut grijă ca opera lui Radu Selejan să se restituie cititorilor, dar şi literaturii naţionale, înaintea puzderiilor pseudo literale, ca fiind o creaţie emoţională, politematică, încărcată cu incandescenţa erupţiilor sale spirituale care, înnobilând-o cu elemente literare şi metafizice de preţ, o aureolează, îi conferă originalitate şi competitivitate.
RESTITUIRI: * O ÎNTOARCERE CU MIRARE ÎN ŢARA COPILĂRIEI * CONDIŢIA SCRIITORULUI
Gheorghe Apetroae , Exegeze în volumul colectiv " Opera lui Radu Selejan în interpretări critice", Editura Universităţii Lucian Blaga din Sibiu, 2007
Am avut posibilitatea să-l cunosc pe Radu Selejan cu mulţi ani în urmă, la redacţia ziarului Tribuna Sibiului. Redacţia funcţiona atunci pe strada Dr. Ion Raţiu, iar scriitorul activa aici ca redactor la secţia culturală a cotidianului, împreună cu un alt redactor cunoscut mediei sibiene,Traian Suciu. Era prin anul 1988. Îmbrăcat într-un costum elegant, de culoare gri spre negru, cu o figură sobră, olimpiană trecea pe culoarul redacţiei cu repeziciune, aproape de neobservat, de la un birou la altul. Probabil că programul său de lucru din redacţie în acea zi era foarte încărcat, iar gândurile desăvârşirii vastei sale opere literare, pentru care timpul, ca oricărui mare creator, îi lipsea, îi grăbeau mişcările şi-i controlau comportamentul...
Prezenţa mea în redacţie era condiţionată atunci de o întâlnire aranjată cu Traian Suciu, responsabilul paginii cultural-literare a Tribunei. Pe redactorul Traian Suciu, cu cel care aveam să colaborez fructuos la paginile ziarului "Dimineaţa", devenit apoi "Radical 21", îl cunoscusem în urma participării sale ca redactor literar la una dintre şedinţele cenaclului literar „Lumina”... Cenaclul „Lumina” era atunci o grupare literară sibiană de înaltă ţinută intelectuală, pe care o frecventam cu interes, alături de alţi creatori sibieni de literatură, printre care poeţii : dr. Mihai Posada, Eugen Jitariuc, Florin Oancea , Dan Ioan Bogdan, Artemiza Botnar, Gabriela Stuparu.. şi, nu de puţine ori, Mircea Ivănescu, Ion Mircea, Dumitru Chioaru, Ion Radu Văcărescu, Vasile Avram, Iustin Panţa, Vladimir Munteanu ş.a.. Participarea redactorului Traian Suciu la una din şedinţele "Luminii" nu avea alt scop decât realizarea unei pagini de literatură, care să cuprindă creaţiile de valoare din activitatea acestui cenaclu sibian.
Nu-mi dau seama nici astăzi, de ce prezenţa mea în redacţia unicului ziar sibian, atunci în căutarea lui Traian Suciu, l-a determinat pe Radu Selejan să se oprească puţin din mersul grăbit, din iureşul gândurilor sale şi de ce îl interesam!.. Abordându-mă spontan cu o privire pătrunzătoare, adâncă reţin că am avut schimburi de cuvinte cu privire la motivaţia preocupărilor mele literare, pe care scriitorul, fără un pic de egoism,( manifestat din păcate şi atunci, ca şi acum, de mulţi dintre creatorii de literatură), ţinuse a o afla în mod direct....
Îl bucura vizibil dialogul nostru, îl înălţă parcă, văzându-i chipul scriitorului cuprins de o tainică trăire, simţindu-l parcă transferat într-o nobilă iluminare... Ştiam că era unul din scriitorii importanţi ai vremii, dar, puţin documentat atunci asupra operei sale literare, nu puteam să-i realizez monumentalitatea.
Moartea scriitorului m-a îndurerat nespus, ca fiind prematură şi de atunci trăiesc permanent cu imaginea sa din momentul întâlnirii noastre, impresionat de personalitatea-i literară cu o identitate creatoare specială...
În anul 2001 am avut ocazia participării la un simpozion „Radu Selejan”, ţinut în memoria scriitorului la un an de la dispariţia-i fizică, la Universitatea Româno-Germană din Sibiu, organizat de editura " Cartea Românească", editură care publicase volumul postum de memorii " Privind înnapoi cu mirare" al scriitorului . Volumul era lansat, cu acel prilej,al simpozionului, de soţia sa, Ana, scriitoare recunoscută, un distins cadru universitar în domeniul istoriei literare.
Am receptat evenimentul, nu numai sub aspectul axiologic al comunicărilor cu referire la opera scriitorului, care mi s-au părut mai mult sau mai puţin docte, după calitatea şi iniţierea vorbitorilor în opera selejaniană, dar şi mai mult, am apreciat abnegaţia cu care partenera sa de viaţă milita acum pentru medierea post-mortem a creaţiei soţului său. Da!... Pentru că profesorul univ. filolog Ana Selejan , persoana cea mai îndreptăţită, prin apropierea de viaţa şi de opera scriitorului a abordat cu multă competenţă profesională- academică pe acest tărâm, al literaturii, întreaga opera a scriitorului, reusind să restituie auditoriului numeros la manifestare, spre cunoaştere şi receptare, creaţia literară laborioasă a lui Radu Selejan, aşezându-l, astfel, pe locul lui de drept în panteonul scriitorilor de valoare.
Toate cele expuse în acest simpozion au fost suficiente pentru a mă sensibiliza şi a mă determina să mă opresc puţin din drumul meu existential, destul de adânc profilat şi de întortochiat, în locul şi la timpul acestui scriitor şi să intru, desigur, cu posibilităţile mele de receptare, în hăţişul operei selejaniene. Pentru începutul acestui drum, am mers la Biblioteca ASTRA şi am consultat catalogul cu titlurile lucrărilor literare, aparţinând autorului. Am rămas impresionat de numărul cărţilor scrise şi de prestanţa editurilor la care acesta a reuşit să-şi publice opera, de dinamica şi diversitatea abordărilor tematice, în marea lor parte de natură liric-confesională, antropologic - existenţială...
Am constatat atunci la acest scriitor , faţă de dimensiunea operei sale , o nejustificată modestie, principiu moral care îl urmărea cu constanţă şi îl caracteriza în planul existenţial-social. Titlurile cărţilor şi cronologia acestora le-am considerat edificatoare pentru varietatea, valoarea şi perseverenţa creaţiei, chiar din începutul literar: debut poetic în 1968, cu volumul " Corturile neliniştei", cu o prefaţă semnată de Dumitru Micu, redactor al revistei "România literară", apoi din volumul „Transparenţa subpământului”, publicat de editura " Albatros", în anul 1972, cu care a debutat în publicistică, cât şi prin volumul de poezii „Cântece şi descântece de piatră”, publicat de editura „Cartea românească”, cu apariţie în acelaşi an, 1972, care avea să-l consacre definitiv şi ca poet...
Un alt volum de poezii, intitulat „Târziul clipei”, apărut la editura „Eminescu”, în anul 1973, a constituit pentru Radu Selejan o etapă nouă şi, după mine, de cel mai mare succes, înscrisă fiind în registrul sublime al metaforei. Tot în acelaşi an, surprinzător prin cantitatea şi calitatea creaţiei, scriitorul reuşeşte să pregătească pentru editare şi să publice volumul de reportaje publicat de editura „Eminescu” şi intitulat „Ţara curcubeului de piatră”.
Trecând în anul următor, 1974, Radu Selejan reuşeste să scrie volumul de povestiri „Eliberarea lui Bularda”, iar editura „Cartea românească” să-i publice cu success volumul.
În anul 1975, după un alt travaliu creator , editura „Eminescu ” îi publică primul său roman, intitulat „Cercul adevărului”...
Următorul volum, de această dată cuprinzând nuvele şi intitulat „Patimile rădăcinilor” îi este publicat în anul 1976 tot de editura „Cartea românească”.
În anul 1977, editura " Albatros" îi publică în volum, o adevărată monografie a Munţilor Apuseni, intitulată „Aurul lui Bruda - Ţara Moţilor” - trecut şi prezent, iar în următorul an, 1978, editura "Eminescu " îi publică al doilea roman al său, „Barieră pentru cocori”.
În anul editorial 1979, lui Radu Selejan , editura „Albatros” îi publică un nou volum de reportaje, intitulat „Cetăţi subpământene”.
După o scurtă perioadă de aşteptare editorială, suprapusă cu perioada în care Radu Selejan scrie serii întregi de reportaje şi un scenariu de film la romanul „Barieră pentru cocori”, în anul 1982, scriitorul reuşeşte o nouă performanţă... Editura „Eminescu” îi publica un nou volum de reportaje, din ciclul"Destine comune", intitulat „Gânduri pentru lauda pământului”, multe din acestea ancorate de cadrul geo-natural şi social transilvănean, crâmpeie din realităţile cotidiene ale vieţii sociale, economice şi culturale ale Sibiului şi împrejurimilor sale...
Editura „Junimea” din Iaşi îi publică în următorul an, 1983, al treilea roman al său, intitulat „Avesalon cel bătrân”.
Şirul editorial al creaţiei sale se va prelungi şi în anul 1984, an în care îi apare la editura „Albatros” romanul document, de o adevărată monumentalitate istorico-literară, prin exactitatea şi claritatea descrierii evenimentelor dintr-o perioadă însemnată a istoriei Transilvaniei, un roman cu profil psiho-social - istoric, intitulat „Roata fără sfârşit” – cu elemente evenimenţiale, cele mai multe despre „Răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan”...
După o perioadă în care scriitorul se va dedica în principal jurnalisticii, atât ca redactor la Tribuna sibiană, cât şi ca profesor la catedra de jurnalistică a Universităţii din Sibiu, editura „Transpres” din Sibiu îi publică, în anul 1992, volumul de povestiri cu adânci reverberaţii istorice, intitulat „Taina munţilor de aur”, iar editura „Tribuna” îi publica , în anul 1995, în volum, alte două piese de teatru.
Să amintim, de asemenea, apariţia la editura ”Bucura” din Sibiu a ultimului volum de poezie antum al lui Radu Selejan, care este, după părerea mea, dacă nu cel mai estetizat, aşa cum îi relevasem volumul de poezii „Târziul clipei”, atunci cel mai încărcat de principii şi forme estetice, un sublimat literar al creaţiei sale poetice, volumul intitulat „Lupta cu îngerul”.
De reţinut este şi faptul că în anul 1998, tot la Sibiu, îi apare un al patrulea roman al său, de data aceasta cu un profil psihologic, de fapt ultimul său roman, iar în anul dispariţiei doar fizice a scriitorului, 2000, Casa de Presă şi Editură "Tribuna" îi publică ultimul său volum antum de reportaje, intitulat „Taina cenuşii de stele”.
Iată, dar, prolificitatea literară a scriitorului Radu Selejan. Să nu mai vorbim de alte zeci şi sute de reportaje apărute în paginile „Tribunei”, cât şi de zecile de scrieri de sertar care vor fi trecute post-mortem, în grija Centrului de Cultură „Radu Selejan”, spre a fi înserate în alte două volume postume.
Referindu-mă mai mult la începutul creaţiei versificate a lui Radu Selejan, voi reda câteva fragmente reper, înserate în capitolul „Poezia - cealaltă faţă a energiei Cuvântului Dintâi” din volumul său de memorii intitulat „Privind înapoi cu mirare”, apărut la editura „Cartea românească”, la un an după dispariţia scriitorului, în anul 2001.
Se va confesa, dar, în memoriile sale, poetul Radu Selejan : „Versuri am scris, poate-n joacă, poate că aveam prea multă energie primară, originară în mine care trebuia preschimbată în altfel de energie, poezia fiind, de fapt, o formă de energie sufletească. Dar poezie, în realul ei înţeles, n-am scris decât în facultate...”. Iată, dar, pe unde ar fi şi am putea repera începuturile creaţiei versificate selejaniene.
În primul rând, parcurgând volumul de debut în poezie al lui Radu Selejan, intitulat „Cântece şi descântece de piatră”, apărut în anul 1972, am constatat că poetul inginer avea să fie predestinat sacralizării spaţiilor ancestrale ale neamului românesc, pe care le aborda cu o maturitate responsabilă . El, însuşi, va deveni laboratorul organic al genezei poporului român, cu destin de legendă, în care teluricul inflamat de spiritul de statornicie al munţilor va decliva antropomorfic zăcămintele în lumina sublimată de prometeicul ancestral şi se va constitui mediul ideal de antropogeneză.
Se identifică , de la începutul - primar un genom exprimat prin "Cuvântul Dintâi" în creaţie, prin contopirea panteistică a genelor sale, esenţe materiale şi spirituale din piatra primară.
Avea, dar, a le exprima pe toate acestea cu "Cuvântul Dintâi" în multele cântecele sale, poetul :„/ când un bulgăre de jar/ se aşează pe cântar/ cu un miez de sânge-n gură./”, (1) , spre zămislirea din locul şi-n timpul lui a neamului şi a le susţine în zicerea sa poetică...
Carpaţii sunt, deci, locul de geneză al românismului, iar poetul, ca inginer şi geolog, va demitiza crezul asupra genezei fiinţei neamului său în perenitatea şi spaţialitatea sa existenţială, într-un nous al eternităţii munţilor, al genezei şi fertilităţii umane şi-l va exprima în versuri bine estetizate, încă din primul ciclu al volumului, intitulat „Cântece de piatră” cu „Cuvântul Dintâi”, precum „/Carpaţii urnesc soarele / către marginile lumii, /şi-i fac loc de popas / cerului ostenit de albastru ./” (Omul care seamănă şi adună), iar din spiritul genezei „.../strămoşii coboară / din munţi / printre noi - / suflet de ţară / cu izvoare limpezi, afunde, / bogate / crescute din rădăcini carpatine - /.../(Basm).
Există la Radu Selejan crezul revelării entităţii neamului în statornicia locului „ / ... şi fiecare am jurat - / sfânt / adevăr adevărat /.../pământului din / care-am răsărit - /credinţă şi / să-i fim statornici, / să-l păzim /...” (Ţara) . Pentru că poetul a cercetat şi a identificat în compoziţia genetică a neamului românesc, în spaţiul semenal ancestral statornicit provincial, primordiile zeice ale pietrei munţilor, în sfânta solarizare dacică.
Toate acestea aveau să genereze fructul nobil al viziunii sale cosmico-antropomorfice , neamul etern-durat, consolidat în hotarele sale sacre, insensibil la vicisitudinile mediului existenţial, în interrelaţiile sale cu alte neamuri existenţial-aleatoare, fruct dacic dumnezeit , pe care îl va expune, fără emfază, cu fervoarea unei lucidităţi spontane , în vitralii de cântec, precum: „ / Soarele s-a născut din munţii Orăştiei, la Sarmisegetuza /...” (Dacica I) şi ” /...Zamolxe / s-a risipit în fiecare. /Cenuşa din altare / s-a adunat în pietre / de alte începuturi /.../iar munţii şi-au împlântat /cu tărie / umbrele până dincolo de adânc, / seminţe ale întâilor hotare /” (Dacica II) .
Radu Selejan , om al adâncurilor miniere, este îndreptăţit, să susţină că „ /Pământul acesta / ne ştie de la naşterea începutului /...”(Credinţa). În istoria sa existenţial-ancestrală, românului îi vor reverbera mereu din spaţialitatea începuturilor, undele genelor sale , nestematele sale din locul lui cristalizate, vibrând necontenit, în stânca lui, spre continua trezire, de a-şi apăra neamul şi a-şi rotunji ţara. Va spune-o, dar circumstanţial, poetul: ” / bătut de vânt / şi legănat de ploi. /” (Cum ne-a cerut atâtea veacuri glia), un dar de a cărei certitudine, de eternizare a neamului său, se leagă strâns, spre nedespletire, în gândirea sa dezinvoltă: „ / a cioplit din munţi o poartă / şi pe frunţile de zare / a crestat cu slovă mare: /”Străbătut-am lanţ de zodii, / drum pustiu, drum fără rodii, / între unde şi neunde, / între când şi între dacă, /.../Îngropând cer peste cer / altoind crug după crug / cu brăzdarul de la plug /...” (Balada).
Poetul, inginer minier şi geolog, va reitera, încă o dată, cu regretul de a nu reuşi să cuprindă acea perspectivă de lumină eternizată pentru neamul său românesc, universul geologic al peisajului montan al Transilvaniei, al Carpaţilor dacici, o regiune geografică superioară prin valorificarea istorică, civilizatoare a geosistemelor sale natural-antropice, cu diversitatea geofaciesurilor şi geo-topurilor, ca unităţi geo-ecologice statornicite istoric şi extrapolate genetic, ca geomorfologii încărcate de antropomorfismul neamului românesc, eluvionat cultural şi ancorat de spiritul pietrei, efigie a hotarului de neam, căzut, vremelnic, o pradă „între lumea / adunată-n bob de piatră / şi un cearcăne de fulger / răsfirat pe umbra lunii / ca un blestemat altar /...”(Descântul 20)...
Este o geneză concepută şi expusă de poet, parcă prea dramatic, ca un antropomorfism al naţiunii sale, istoric şi cultural, consolidat, dar acum în cel al teluricului, al umbrelor, al nesiguranţei ontice, într-o reciclică şi versatilă desublimare, dezontologizare, cu rezultatul degradării genomice. Sufletu-i înalt înflăcărat, înconjurat de incertitudini şi angoasat, cu reverberaţii, uneori, apocaliptice pentru neamul său cel atât de mult iubit de Radu Selejan, acesta se va refula într-un alt ciclu poetic, acum într-un fel de spaţiu liturgic, în descântecul ”Bat cărarea-n miezul nopţii, / cucuveaua strigă hoţii. / Mă opresc pe-o margină / ajunsă paragină /...”(Descântul 4)...
Trădarea neamului său, prin jurământul fals al acelor care-i conduc destinul, va fi înfierată de poet în versurile altui descântec, creat tot din "Cuvântul Dintâi", în afara subconştientului său, de un principiu apocaliptic: „Undeva, un jurământ / s-a scurs cu neaua-n pământ / Râul curge-nspre izvoare / schilod şi flămând de mare. /.../Ochiul jurământului, / parastas la făgădău, /...”(Descântul 7)...
Şi nu îi este indiferent unui fiu bun, iubitor de neam, aşa cum se va dovedi Radu Selejan, de soarta ţării sale mamă, România. Se va confesa demiurgului salvator, elegiac şi nestăpânit de starea precară a poporului său, cerându-i un ”picur de dumnezeire”, din care se va înnobila însăşi poetul: /Dragostea adâncului, / bate-n pieptul pruncului / când o lacrimă de mamă / înroşeşte o năframă ./ Murmurul de rugăciune / se preschimbă în tăciune / Umbre ard la foc de vatră, / dor de mamă / ros de piatră / se-nfăşoară-n jar de brumă. /...” (Descântul 8) ...
El, poetul, revoltat şi cuprins de amărăciune, de lipsa unei viziuni clare, imediate de reabilitare a condiţiei neamului românesc, în antiteză cu acei mari bărbaţi, goruni ai istoriei neamului, care purtau cununile neamului sunt glorificaţi de poet în „Cântecele de piatră” din primul ciclu, cum ar fi: Zalmoxe, Burebista, Decebal şi alţi mari bărbaţi, precum Muşatinii, Basarabii, Menumoruţii, cei care , declamă Radu Selejan: „ .../au izbit în porţile / lumii, / în porţile veacurilor, / altoind lumina / pe trunchiul nemuritor / al străbunilor daci /”(Fiecare căpătâi de acum), parcă spre a se răzvrăti asupra conducătorilor prezenţi. Aceştia din urmă se vor regăsi, în revolta sa, doar cenuşa gorunului, lipsindu-le vigoarea marilor antecesori. Mai mult, trâmbiţatele glorii şi promisiuni ale acestora, de revigorare a neamului care nu s-au arătat şi toate politicile care au condus la degradări sociale şi la colapsul condiţiei neamului românesc, au fost deconspirate şi dezavuate de scriitor în descântecul: „/mustind a foame, / colţuroasă /o piatră a crescut / într-un copac. / Minciună /...”(Descântul 11).
De asemenea, atitudinea unor oameni politici, care, prin acţiunile lor n-au adus decât răul naţiunii, a exprimat-o cu mâhnire în versuri apocaliptice de descântec, precum: „/ După vrere şi soroc / piatra s-a cioplit pe sine / luând chip de nenoroc. / Şi călcând din prag în prag / a-ngropat drag după drag. /...” (Descântul 13)...
Viitorul strălucit al neamului, mereu gândit ca posibil şi aşteptat de poetul născut şi crescut la Brad în nobleţea spiritului ţinuturilor dacice aurifere, inversat acum , pe un tract antinomic de către cei care erau acum în drept a-l explora şi valorifica, de faptul că paradisul gândit de el ,dantesc al fiinţării neamului, trâmbiţat de îngerii comunişti nu era decât o „Fata morgana” a sistemului socialist, vremelnic instalat peste neam...
Poetul este intuitiv şi el nu-l mai întrevedea, motiv pentru care se va exprima resemnat: / Despletit în rădăcină, / focul rumegă tulpină. /Fusul, învelit în lut, / se trudeşte / şi din fire de lumină / toarce-n taină / zodii pentru-un nou-născut. / Strop de rouă putrezeşte-n / floarea care nu mai creşte / Şi-n sfărâmul ochi de piatră / lumea creşte răsturnată. /" (Descântul 15)...
Radu Selejan are apriori,în genomul său, fără a apela la Fortuna şi fără recluziunile in fatum, premoniţia prelungirii stării malefice a neamului său, a zodiei peştelui pe care poporul român avea a o tranzita, în care alunecase şi se zvârcolea, iar acest crez expus, îl va releva enigmatic, ca descântec al ancestralului, în versuri, unele de formulă blagiană: „/Pântecele se dospeşte / fugind de zodia peşte. / Ţărmul Marelui se-ntoarnă / către un izvor de toamnă / şi-o pădure se adună / într-un strop de mătrăgună. / Foşnetele curg de-a dura /...” (Descântul 17)...
Destinul de legendă al neamului românesc în lume, cu istoria şi tradiţiile sale milenare, nu trebuie abandonat, cum lesne s-ar întrezări acum, ca fiind un dat acestui timp, ci apărat cu sfinţenie, va gândi aşa mereu poetul şi-l va exprima, dacă : „/A crescut fulgerul trup /şi pornit din ochi de nor, / fulgeru-a făcut omor. / Şi în loc de întrupare / s-amplinit / în nehotare /unde dorul s-a fost dus /pe drum strâmb, /pe drum ascuns. /”(Descântul 24), iar „ /Steaua-i piatră / dezlânată.../Focu-i s-a mâncat / pe sine / ca un făcător de bine. /Şi rămas ca o găoace, /omul fără încotro, /în pustiu de suflet zace /”... Dar, corolarul descântecelor sale, în care se va prelinge acel „picur de dumnezeire”, îl va aureola pe poet cu spiritul matern, plutind într-o spaţialitate astrală, o floare salbă găsită de mama sa, a se înţelege ţara sa şi care îi va da o utilitate practică , de înnoire din rădăcina sănătoasă a neamului, sfidându-i (non)existenţa-i thanathică din lumea umbrelor...
Iată, dar, începuturile şi locul poeziei selejaniene ,iar, după ce i-am parcurs consistentul volum post debut, intitulat „ Cântece şi descântece de piatră”, să vedem care i-au fost însoţitorii fideli în arta versificării. Îi vom găsi aici pe colegul şi prietenul de facultate din Petroşani, Roman Mihai, pe poeţii George Suru şi prozatorul Sorin Titel, ambii din Caransebeş, pe poetul Ovidiu Cotruş de la revista „Familia”, pe criticii literari Cornel Ungureanu şi Ştefan Foarţă de la revista „Orizont”, Ioan Oarcăsu de la revista clujeană „Tribuna”, pe Vladimir Streinu de la revista „Luceafărul”, pe Miron Radu Paraschivescu ş.a...
În toate versurile pe care i le-am parcurs, cu plăcere, din acest volum, am reţinut acel excurs al contopirii facile şi definitive a luminii pe care poetul o realizează în spiritul său cu teluricul, cu esenţele materiale primare, înnobilând în versuri libere spiritualitatea zamolxiană de statornicie a neamului...
Discursul său nu este încifrat, el abundă în cavalcade de metafore şi în paradigme din flacăra nestinsă a patriotismului său, în contextul geomorfologic al existenţialismului antropologic transilvănean. În multitudinea evenimentelor existenţiale şi de locuri descrise este înrădăcinat spiritul de conservare şi rezistenţă la orice vicisitudini, al românilor. Ei, românii, urmaşii dacilor, sunt monoliţii spirituali şi materiali, la Radu Selejan, într-un habitat continuu cu piatra munţilor din al cărei clivaj izvorăşte şi spiritual locului şi numele fiecăruia şi-i identifică, iar dezrădăcinarea presupune doar strămutarea acestei pietre, a monoliticei stânci, lucru încercat şi imposibil...
Radu Selejan cultiva, deopotrivă, pitorescul şi geologicul, în straturile antropomorfice subsecvente care sporesc, eluviind interstiţialul umanităţii şi spiritul locului, ca esenţe antropice de-a lungul veacurilor, la vedere în hotarele Apusenilor, în acelaşi timp, în intuiţia umanului cultivă o perspectivă raţională ontică cu extrapolare spaţială în arealele definitive ale neamului românesc, cu valenţele însumate ale socio-toposurilor dinamic diversificate şi înnobilate de " Cuvântul Dintâi", dospit de atunci şi-n Graalul poetului Radu Selejan.
Metafora poeziei sale întrece marginile imposibilului, în construcţii de hiperbole, precum „Carpaţii urnesc soarele / Către marginile lumii”, imaginile devenind succesiv litotice şi hiperbolice şi conferă unicitate stilului, o personalitate, unice. Esrte de observat că din liticul mineral astral, din biologic şi din reflexiile existenţial-gnomice expuse în părţile „Cuvântului Dintâi”, din promovarea spiritului uman în toate ipostazele unei epistemologii ale ontologicului primordial se eluvionează spiritul universal şi se fertilizează - sinecologic antropomorficul în toposul uman ,se dinamizează, sporind necontenit actualitatea literală şi valoarea insolită a operei.
În acelaş timp, discursul său metaforic, cu o încărcătură în principia ideatice de calibru patriotic îl menţine pe creator în planul unei deontologii creatoare cu reflexii socio-umane constelare de o flexibilitate specifică, cu valenţe estetice consolidate, mesajul fiind accesibil diverselor medii intelectuale şi având multiple perspective axiologice recunoscute.
Fizicul, în toate ipostazele sale,nu dezontologizează, este pe deplin consolidat, dar şi dinamic, un munte pietrificat într-un mediu de revelare a fiinţării sinelui...
În acest imens temple, al verbelor şi al căutării de lumină prometeică, în aletheie, îşi transgresează dincolo de comprehensibilul comun „ picurul de dumnezeire” Radu Selejan şi îşi şlefuieşte mineralul rostirii sale, sacralizată din "Cuvântul Dintâi", tot el, poetul...
În volumul de versuri „Târziul clipei”, volum care cuprinde două cicluri, primul intitulat „Târziul clipei” şi al doilea „Balade cu soare”, volum cu dedicaţie, nobilei sale soţii, Ana, decelând axiologic opera lui Radu Selejan, identificăm, ca principii , în primul ciclu, geneza, cosmicul, geotoposul şi erosul, categorii ale metafizicii aristoteliene, care sunt la ele acasă, expuse în primar cu un geniu maieutic aletheic de către poetul- un socratic al versificaţiei axiomatice, cu reuşita unor transfigurări semantice pe coordonate heideggeriene.
Într-o aritmie şi acromatică a versificaţiei, uneori luciferice, nietscheiene, " Cuvântul Dintâi" are şi aici, în "Târziul clipei", în primul ciclu, muzicalitatea astrelor, discursul fiind metaforic şi încărcat de thimonul unui profetism angelic. În al doilea ciclu, versificaţia este clasică iar dialogul este perpetuu între creator şi eroii neamului, Horea, Avram Iancul...
La Radu Selejan, spre deosebire de alţi creatori contemporani de poezie, puterea şi fluxul creaţiei lirice nu vin din imaginaţia intuitivă, fadă, ci sunt admise facil, comod, din realitatea obiectivă, din relaţia sa directă, legată organic şi circumstanţializată de flama aspectelor existenţial fenomenologice, a cotidianului, a mineralului-fizic, nu fictiv , filtrate esenţele prin grila raţionamentelor subtile în creuzetul metaforei,separând facil spiritul apofantic al pietrei din clivajul teluricului. Se va exprima confesiv, dar, în context, poetul: „ sap la rădăcina cerului ,/ cânt şi descânt ,/mă închin şi mă rog odată cu stelele. / Caut sămânţa – cuvânt / din care au crescut rădăcina / şi tulpina şi frunzele nescuturate / de furtuni ori de linişti / ale pomului cer. /.../caut coaja seminţei întâiului cuvânt. / (Sap la rădăcina cerului) sau spre mineralizarea existentului „ /precum o scoică / în teama de furtună a mării, /doarme / zidită-n visul valului /către înalt. / sau... / De-atâta zbor flămând /rotirea aripilor a pietrit / şi pescăruşu-i boabe de nisip /.”(Cântec de sirenă)...
Dar Radu Selejan, abordând geneza ,cosmicul, nu acceptă finitatea existenţială... Viziunea sa este cea a eternităţii, substanţializată într-o conversie a formelor dictate astral de zodii. Va spune, dar, poetul: „ /N-am zi de naştere / ca să-mi colind, / nici zi de înviere / să-mi plâng moartea. /Mă ştiu din începuturi / şi-am să pier / cu soarele odată, /Ca bulgăre de jar / pe colţ de cer / privind nestânjenit în ochi de tată. /” (Zodie)...
Radu Selejan a încercat un joc al germinaţiei şi ce a zărit poetul ?: „ / O sămânţă se scurge /prin carnea fructului / şi apoi se-ngroapă în pământ / cu gândul / la îmbrăţişările cerului / Copacul plânge / de prea puţine rădăcini, / de prea multe seminţe / în care s-a adunat / rodul pământului /.”(Joc).
Lângă spaţii şi după spaţii, niciodată sau dintotdeauna alunecă izvoarele, şi soarele oaselor se modelează ca o statuie a veşniciei femeii cuprinsă de ancestrale apolinice doruri, pe care Radu Selejan le va înfăţişa într-un joc al armoniilor, joc diferenţial leibnizian şi secund barbian, în versuri, precum „ Din adâncuri de mare, / odată cu luna / răsare / murmurul înecatului izvor. Şi se tânguie, / printre stele aleargă, / risipă /căutând în neştire / între marginile lumii / locul naşterii sale, / unde fata născută din dragoste / îl aşteaptă / cu încă neumplutul ulcior /...” ( Joc).
Metafora poetului este consistentă şi transfigurează subînţelesuri sincere, mari iubiri, de care poetul, un apolinic şi un olimpian, cum vi-l prezentam de la început, nu putea să le ducă lipsa, iubiri propuse de el unui demers pantheistic, al voluptăţii formelor umane, redat cu afectivitate în versurile: „Dacă minunea ochilor tăi / ar împresura o pădure, / foşnetele, / adormite pe buzele uscate / ale frunzelor / îndrăgostite de păcat, /s-ar trezi /învăluindu-ţi umbletu-n iubire. / Dacă lumina ochilor tăi / ar înfrunta /adâncul nopţii, / stelele ar păli /.../şi-n zori, / albastrul cerului / ar mai înflori. /” (Minune)...
Din cavalcada de toposuri şi de timpuri, de esenţe astrale şi fenomenologii, expuse versificat de poet, se deduce că Radu Selejan are cunoştinţe consistente de paleontologie şi geomorfologie, cu care reuşeşte o developare a erelor şi a temporalităţii geo-sistemelor transilvane, în tectonică şi în stratificare geo-antropologică: „ /Nisipu-i ars de zborul ciocârliilor / căzute în atâtea nopţi / din pomul soare. /Ascunde somnul peştilor în el /şi dorul /plânsului de mare. /Şi stăruie nisipul sub zăpezi / cândva cu mine alungate - / şi urme vechi de târâtoare, / neîmplinitele păcate, / zodii târzii, întortocheate / din căutare-n căutare, / se scaldă încă-n depărtări / de mare. / „ (Şi stăruie nisipul sub zăpezi)...
O altă iubire , celestă, va fi cântată de poet: „ Atunci, /în dimineaţa de–nceput ,/ când zidul, ca un şarpe, / se-ncolăcise-abia / în jurul gleznelor tale, / când mănăstirea / nici nu se dorea, / atunci, / când între drum şi mine / erai tu, / când zidul te înfăşura / de bună voie, / ...când cerul meu /era de tot întreg, / ars nici măcar de-o stea, / de ce-ai fugit / pe urma visului încă / neîmplinit? /”...
Şi, pentru că Radu Selejan spunea că l-a citit cu plăcere pe Ştefan Augustin Doinaş, printre care şi capodopera sa baladescă „Mistreţul cu colţi de argint”, cum să nu ne minunăm de răsfrângerea luminii din faciesul colorat al creaţiei solare, în cugetul adânc al finitudinii, ca al unui miez de pădure mitologic, al poetului?..: ”.../Ori, cine ştie? /Poate-i pădure / cu copaci numai scorburi / în care o pândeşte viitorul /cu ochii sticloşi. /.../ Pădure e şi cerc ,/ sau cine ştie / ce semn al sorţii întru veşnicie. /”(Răscruce)...
Şi uşa intrării în labirintul dedalic al copilăriei şi ferestrele adolescenţei, atunci în mâinile mamei, acum vorbind doar o umbră sepulcrală, de o amintire maternă cu strigăt de chemare, se va prăbuşi la strigătul său de acum, întărâtat de timpuri vesperale, în versuri cu nuanţe de învălurire în (ne)rostire, cu evidenţă specifică , blagiene: ” De ce-ai zidit ferestrele / şi uşa casei noastre, mamă ? / Afară-s eu şi lângă tine-s eu, / de ce să cerem umbrelor povaţă? / N-auzi? Se tânguie prin preajmă / o frunză neagră-n cânt / neistovit de lebădă. /N-auzi? De nerostit strigătul / cu care mă chemi / se revarsă dincolo de margini . /... / De ce-ai zidit ferestrele / şi uşa casei noastre, mamă ?/ Vorba de azi e-adusului / de ieri şi bate-n uşa ferecată-n zid /şi sub ferestre, chipul soarelui, /cu-n mugure de noapte-n colţul / gurii, aşteaptă să-l dezlegi. / În jurul lui, nu simţi cum / dănţuie a nebunie curcubeul / sădit în mine de povaţa ta? / De ce-ai zidit ferestrele, /şi uşa casei noastre, mamă ?/”.(De ce-ai zidit ferestrele?)...
O căutare a iubirii sincere, care în vis îl va osteni pe poet, îl va înseta, până a ajunge la izvorul ei şi... plecat pe drumul infinit al iubirii, o va releva în versurile: „ /Doar tu mă cauţi; visului doar tu mă ceri / şi mă îmbrăţişezi / cum setea-mbrăţişează, din depărtare-n depărtare, / abia născutul suflet de izvor.”(Doar tu mă cauţi).
O apropiere de iubita sa şi o simţire organică de îndestulată conjungere somatică şi ideatică le va realiza poetul, chiar şi ca o ficţiune, abia atunci când se refulează dintre partenerii cauzali orice inflamaţie de depărtare: „/.../O viaţă de secetă / am purtat în mine. / Sângele se înămolise / în vine, / ostenise.../ Sufletul bolea ca o pădure / înecată de foc. /.../ Astăzi plouă-ndelung. / Plouă cu rouă. / Am ajuns lângă tine. / Pustiită de apă ,/ seceta dorului a pierit./”(Plouă).
Dar lumina din ochii iubitei îl priveşte pe oricare ar fi iubitul, de oriunde, simţindu-i căldura dragostei, dogoritoare, colorată ca un curcubeu şi o va elibera ca dintr-un vis cu versurile sale, poetul: ” /Păleşte, râvnitoare, în ochii tăi , / lumina. /Tu eşti oriunde. / Pipăi jur-împrejurul / ca un orb / şi tu eşti pretutindeni.../Şi-ţi simt căldura dragostei, dogoritoare, /cum se revarsă / ca dintr-un soare / veşnic pământean, /înmlădiindu-se în preajma mea ,/mereu / mai în putere, /ca un curcubeu. / ( Ochii tăi).
Dar cel mai semnificativ poem din primul ciclu din acest volum, intitulat „ Poveste” este cel care aurealează condiţia unei mari iubiri, sincere, angelice, statornice pe care poetul cu siguranţă, cu experienţa sa, a trăit-o, este atunci când poemul aduce prin metaforă lumina iubirii apolinice, o argumentează şi o confirmă în versurile ce creează imagini de viaţă cu crome fascinante şi iz narcisic, de un exotism şi un erotism, luxuriante, solare, ademenitoare, orfice, care zvonesc o mare şi candidă iubire: ” / Printre zilele mele, tu treci / ca printr-o grădină / cu nenumărate alei, / împodobite cu viaţă / de flori, de fluturi, de păsări ,/ de soare, de foşnete, de răcoare /.../ O pasăre o-ndemni să cânte / dându-i să ciugulească / din mână / două trei grăunţe de soare. / Pasărea cântă, cântă, / nu osteneşte /şi în jurul urmelor /paşilor tăi / se îndeamnă să zboare / Un fluture îţi încearcă / dulceaţa sărutului, / răcorindu-se-n setea/ buzelor tale/...” Şi cât de frumos a spus-o tot el, poetul... în ciclul „Balade cu soare”, cu optimism şi bucurie panteistică...
Pentru că Radu Selejan îşi manifestă spiritul de libertate istorică în multitudinea de vremi pentru locurile paterne, libertatea poporului de a convieţui monolitic cu soarele şi luna, cu piatra munţilor,cu pădurile şi jivinele, potecile şi ascunzişurile, foşnetul de plai, râurile şi izvoarele, cu Dunărea şi cu brazii, cu glia brăzdată-n hotar şi rodul ei , toate crescute într-o ordine genomică naturală a unui popor ce-şi sărbătoreşte acum geneza sa, cinstindu-şi eroii căzuţi, apărându-şi vatra, trecutul istoric, sub o zodie solară, de început dacic al neamului „ rânduit în jurul Carpaţilor”, sub stindardul dacic şi sub o cupola panteistică, sub semnul lupului. Acestea, va spune poetul, vărsând, în acelaşi timp, din amfora stelară peste versul său „gramul de dumnezeire”, au fost „tainele credinţei lui în nemurire, / a fost Decebal şi Sarmizegetusa, / a fost veşnicia. / Şi de atunci, de mult, / de la începutul începutului, / suntem Noi /../sângele nostru-i sufletul acestei ţări, / duhul munţilor, apelor şi câmpiilor /... /Poporu-i stâncă şi / izvor de viaţă . "(Baladă)/.
Interesantă este, în acelaşi context, prin matricea sonică şi panteistică , balada „La începutul pământului” iar cele exprimate mai sus sunt părţi ale „Cuvântului Dintâi ”care se regăsesc şi în versurile: „ / Atunci, demult, la începutul începutului /au fost foşnetele pădurilor, foşnetele stelelor de deasupra pădurilor, /,foşnetele râurilor ce purtau către mare / dorul de adânc / al munţilor / al cerului /.../ păsările ciuguleau liniştea /înmărmurită pe crengile zilelor şi nopţilor, / alintând oameni şi pământuri ./”...(I), „/ Atunci, demult, / căpeteniile acestor pământuri / îşi spălau tainele vieţii ,/ tainele nemuririi / în spuma murmurilor de izvoare, /întrecându-se în a fi / mai presus decât zeii. (IV)/”...
Să ne închipuim şi pe acei oameni zdraveni şi teferi la minte, strămoşii, părinţii şi fraţii pe care poetul le sublimează chipurile cu existenţa istorică în versuri imnice, precum :„/În miezurile limpezi, / de-mpliniri. / ochii strămoşilor mei / vieţuiesc. /Stră-lumină şi dor, / bucurie /din luminile lor / izvorăsc. /Şi din zare în zare, / din albastru, / din galben, / din roşu / se-nfiripă anume / o şoaptă / şi-o alta-i urmează / şi-o alta.../ şi toate cuvântă / în grai de eroi: / din glie / noi creştem prin voi, / slăvită fii în veci, /Românie. /” (Imn).
Din acelaşi ciclu, „Balade cu soare”, să reţinem şi lunga speranţă de bine a moţilor, din care poetul se trăgea şi revolta acestora , prin Horea, exprimată în incandescenţa versurilor sale: „Ţara de piatră / mocnea / ca adâncul unui vulcan / în aşteptarea / desprinderii de pământ / Ascunsă-n păduri, /răzvrătirea /îşi ascunde tăişul /pe roşul inimilor / înfierbântate / Munţii îşi despietreau /piepturile / să ascundă / până la vremea sorocului / flacăra vie a răscoalei..../ moţii trudeau / cu frunţile aplecate-n ţărână ./.../stăpânii sorţii lor / şi ai pământului / moştenit odată cu sufletul / de la strămoşi. /.../La cârma istoriei / Horea rânduia / după datini străbune / vadurile dreptăţii, /.../ La Bălgrad, /cu sufletul cât / o Detunată, Horea a frânt roata / cu care duşmanii /i-au măcinat trupul, / despărţindu-l de viaţă. /.../ s-a nuntit / cu românescul infinit. /”(Vuietul)...
Să reţinem , din glasul orfic al poetului şi strigătele de luptă către moţi ale lui Avram Iancul, de răzbunare ale lui Horea, de a dezgropa „prometeica roată / cu mădularele cioplite / din Abrud, din Câmpeni, din Ţebea./.../ să-i îndreptăm umbletul / după mersul nostru / neaplecat / după vorbele noastre, neprefăcute , / după lumina ochilor noştri / ţintătoare către / vârfurile munţilor /a istoriei.../ ai crescut roditor / copac de lumină / urcând din rădăcină-n rădăcină /”.( Copac de lumină).
Şi din acelaşi volum , si din acelaşi motiv, al condiţiei miniere a poetului, nu vom trece peste „Balada cu mineri”. Va exclama, în vers elegiac, de amintiri,inginerul minier Radu Selejan: .../Când, azi, / minerii trec, /Pe lângă prunci ,/ ce-n lunci, clădesc / din sclipitor / nisip, tunele ,/ zâmbesc / şi nu le mai / strivesc / ca-n zilele / copilăriei mele:”(Baladă cu mineri).
Că fiecare ceas al poetului este ascuns în piatra şi praful abatajelor de pe filoanele botezate cu nume de femeie din minele Munţilor Apuseni şi ale Carpaţilor Răsăriteni, pe care Radu Selejan în calitate de inginer minier avea să le conducă : Barza, Brădişor, Musariu, Valea Morii ,Ruşchiţa, Delineşti, Crâşma, Valea Fierului, Teliuc, Aninoasa, Uricani, Măgura-Tina Neagră, acolo unde filoanele de aur aflorau pe Măguri, cu tina care venea din adâncuri cu aurul, neagră., în coamele abatajelor şi în galeriile cu rampele puţurilor oarbe, în filoanele aurifere de la Certej şi Săcărâmb, în patrulaterul aurifer al Munţilor Metalici, acolo de unde nimeni nu putea ieşi din mină la lumină fără să treacă prin purgatorul verificării şi al percheziţiei, apoi la mina de talc şi mică de la Voislova. Dar destinul de scriitor poet avea să i-l hotărască mina de cupru Leşu Ursului din Bucovina unde, aşa cum se confesa scriitorul, aici a scris multe poezii. Era în anul 1967, şi de aici s-a hotărât poetul să părăsească subpământul şi să se dedice poeziei şi jurnalisticii. Aici poetul şi jurnalistul a început să câştige teren în faţa inginerului, iar Costică Cotoşpan, care era şeful secţiei de cultură a jurnalului „ Steagu Roşu” din Petroşani, ”îi va deschide uşa spre publicistică, uşa prin care Radu Selejan avea să iasă din lumea inginerilor”, la 32 de ani, pentru că mineritul, se va confesa scriitorul, nu-i oferea omului decât" spectrul morţii înainte de vreme, mina fiind un uriaş labirint în care omul, numindu-se miner, rătăceşte într-una... pentru a se juca cu viaţa proprie de-alabirintul....". Dar o ucenicie a vieţii în creaţie era necesară şi aici, aşa încât, va spune poetul: ;<< ...Înclin să cred că " picurul de dumnezeire", picurul de energie care sunt, a trebuit să treacă prin toate acele stări pentru a se purifica, pentru a se transforma, pentru a deveni ceea ce trebuie de fapt să fie, parte a Cosmosului, parte a Universului în permanentă înnoire. Şi încerc să mă văd sus, de tot sus, undeva în piscul cerului, privind pe pământ şi căutând albia secată a vieţii mele, albia care mai păstrează urmele paşilor mei, urmele vorbelor mele, urmele privirilor mele, urmele gândurilor mele, albia-martor a existenţei mele pământene, întru facerea şi refacerea "Cuvântului Dintâi” . >>
Aşa se face că, în mare parte, la Radu Selejan reflexiile conştientizării existenţei sale creatoare, sublimate în mirare, sunt motivul de exprimare a maturităţii copilăriei, cum şi copilăria o evidenţă a maturităţii sale creatoare. Aceasta este mirarea „muntelui" care încearcă depăşirea trecerii spre un alt munte în spaţiul montanului perpetuu pe drumul dinspre celest, motiv al depăşirii existenţiale, şi nu, aşa cum ar fi fost aşteptat, dinspre teluric spre celest.
În acelaşi timp mirarea, ca motivaţie ontologică în scriitura selejeniană se defineşte ca element de diagnoză a vieţii scriitorului în decelarea unor urcuşuri absconse printr-o voinţă a devenirii, întreruptă de raţiunea întoarcerii spre reluarea drumului mirific al vieţii sale de creator, eterne. Această reluare, va spune el, este prin „odihnă" dar aceasta nu este aşa cum o memorează Radu Selejan, „pentru a mă odihni, şi ca să privesc în urmă. Mă opresc pentru a mă reconsidera", spre alte avataruri existenţiale.
Mirarea, la Radu Selejan, este o metamorfoză a maturităţii în încercarea de a atinge „cu luminile ochilor de cuvinte locurile copilăriei", de accedere la zorii farmecului devenirii existenţiale, un catalizator al spaţialităţii maturităţii iniţiatice.
Mirarea în memoriile selejeniene este coerentă, urcând ca un filon continuu în panul gnozic, componentă mentală a destinului scriitorului, un exerciţiu al descoperirii permanente pe domeniul înălţimilor hermeneutice, de înnobilare prin perenitatea creaţiei. Pentru aceasta, Radu Selejan avea să reitereze mereu copilăria, nelăsând loc în memorii despărţirii de aceasta şi „de locul de unde am pornit", spre muntele înalt al vieţii sale creatoare urcat din mit şi denumit de el „soartă", sfidând surpările, în expresia alegorică a acelei „ceaţă de taine".
Vreme de 14 ani, va declara imperativ scriitorul, „copilăria mea se hrănise cu ea însăşi, se autodevorase, murise în fiecare zi, puţin câte puţin, până când s-a transformat în amintire” şi „ M-am despărţit de copilărie din mers. Ca de un cadavru mumifiat...Pe care cu greu l-aş mai fi purtat cu mine într-o raclă, fie ea şi-a amintirilor...Trebuia să dau uitării multe întâmplări, multe eşecuri şi succese pentru ca să-mi pot construi o adolescenţă în stare să moară pentru triumful tinereţii care venea pe urmele ei ca o umbră”. Dar „copilăria unui pământean", atunci când mirarea capătă inconsecvenţă în vâltorile unei vieţi geologice, de miner consacrat, îşi poate pierde inocenţa. Decapând mineralul memoriei, spre iluminare, spre o viziune euristică cu reflecţii uraniene, faţetele infinite ale mirării devin componente ale aurei divine, prin diferenţiere, în arderea unei vieţi celeste prin abatajele galeriilor adânci dedalice ale unui consistent filon poetic, în memorii, parte din axa universului scriiturii sale.
Mirarea este şi un ecou prelung în abatajele întoarcerii scriitorului în „ţara copilăriei" la rădăcinile viselor de depăşire, izvorând din locurile de taină ale munţilor. Dar ce îi era mai uşor lui Radu Selejan? Să o ia pe poteca „ce începea să urce de-a lungul înaltului cer...", împingând, cum Ulise, stânca cuvintelor, fără a şti „ce i se poate întâmpla de-a lungul urcuşului" şi nici a coborâşului, sau să rămână în ţara minunilor copilăriei şi să o străbată de la un capăt la altul spre înalt, pe ocolişuri!? Tot călătorindu-şi viaţa, cu modestia ce i-a caracterizat-o, el nu a sesizat că prin mobilul mirării sale ajunsese demult în „piscul Muntelui de Taine", dar nu printr-o abordare statică şi telurică, ci printr-o coborâre pe scări euristice de pe piscul muntelui vieţii de taine, venind din zenit şi spre înălţare, urcarea nemaifiindu-i necesară.
„Fiecare popas" de-a lungul drumului croit de Radu Selejan pe spinarea „muntelui vieţii" sale creatoare era într-un relief al planului cosmic ,în reflexii astrale, iar devenirea lui o permanenţă a gândurilor stelare „săpând în - carnea – câmpiei spre Ţara Copilăriei privind spre Fata Morgana ce mă urmăreşte ca o taină presimţită..."
Radu Selejan, „transfug din Ţara Copilăriei la realitate", a decelat tainele cosmice ale munţilor vieţii, survolând cu nava aglomeraţiilor de stele gânditoare, universul unic al mirărilor sale de consistenţă metaforic-alegorică. Acesta este motivul unicităţii sale în universul inspiraţiilor din spaţialitatea geologic-montană , în coordonate unice, atât telurice plane nadirale cât şi apolinice, zenitale, ale unor componente umane logico-cerebrale. Aceste componente, situându-se mereu în mijlocul şi esenţele lor, scriitorul, l-au conştientizat pe acesta, l-au reperat şi marcat definitiv ca referinţă literară, determinându-i reflexii ontologice de factură metafizică ancestrale „păcătos şi nădăjduind în iertarea păcatelor pe care le-am moştenit împovărat de mirarea păcatului.”. Şi, uşurat prin spovedanie în memorii, şi-a conştientizat mereu dorinţele, preferinţele, ura şi iubirea prin conceptul de armonie a cuvintelor, în perspectiva panteistică a iertării ca taină a vieţii izvorâtă din adâncul copilăriei, din mirare, din pipăirea mâinilor şi picioarelor, din simţul auzului, văzului şi vorbirii, din „mamă şi tată, soare şi noapte, vis şi realitate, dorinţă şi împlinire", multiplicate dialectic în devenirea unui imperiu infinit al descoperirilor, ca un neînceput din „Ţara Copilăriei", undeva pe malurile unui râu cu ape sfioase ce curg a lene şi indiferente către niciodată... "Am trăit dominat de versurile scrise de Puşkin”, va recunoaşte poetul, ” Nu poţi fugi de patimi oarbe, nici să te aperi de destin”, versuri cu care se încheie poemul „Ţiganii”. „Şi-am încercat să justific fiecare greşeală, acuzând destinul care este de neclintit”, se va confesa nu o dată Radu Selejan în memoriile sale.
Tăierea ombilicului de conştientizare a naşterii sale primare i-a determinat lui Radu Selejan redevenirea în imperiul scriiturii celeste, al cuvintelor gândite şi lipsite de mirare, mature. De ce s-a întâmplat aceasta a fost doar conştientizarea de sine a unei apartenenţe la universal, „la frumosul şi urâtul universului, la sensul creării şi existenţei lui veşnice", o renaştere spre învingerea finitudinilor temporale, acceptând trecerea sa ca un „ascunziş a unor energii primare, dumnezeieşti.<< „Scorbură celestă era trupul meu pentru un roi de energie generată de "Cuvântul Dintâi", forţa care a spus să fie şi virtualul a început să se contureze ca existenţă”.>> Din acest moment mirarea va pierde poziţiile primare ale copilăriei pentru a se aşeza definitiv în planul subconştientului selejenean, cu o conotaţie de unicitate şi irepetabilitate în „Ţara Copilăriei", locuită de un popor de umbre, de amintiri şi incertitudini, de vise veştede, de ambiţii - sugrumate - păzită de Adolescenţă" şi de aceea „N-am înţeles niciodată de ce preotul trebuie să mijlocească între mine şi Dumnezeu”.
De ce în subconştient şi nu în primul plan al memoriilor existenţiale, mirarea va rămâne la Radu Selejan cheia ce va deschide mereu universul luminilor creaţiei de taine, numai el va şti, putând oricând cu mare uşurinţă accede la ele?!.
Şi e fascinant pentru mine să constat că, de la un an la altul, scriitorul se proiectează tot mai mult în netrecere şi aceasta prin ceea ce a reuşit să creeze de-a lungul unei perioade literare profunde, efervescentă literar, de o intensitate, fertilitate şi consistenţă literare, rar întâlnite la un scriitor la acest sfârşit de mileniu...
Puţini sunt creatorii literari care reuşesc cu opera lor să treacă de testul timpului, chiar şi dintr-o perspectivă imediata. Dar, Radu Selejan, se pare că a inoculat multiple semnificaţii literare şi reflexii sociale în tot ce înseamnă creaţie intelectuală, atât în lirică, simbolismul şi gnomicul poetic, în proză, în romanele de lung metraj, teatru, în proza scurtă, în memorii sau în publicistică. De aceea, în posteritate pentru el nu mai exista trecere. El este un artizan al metaforelor simbol, iar eul liric şi-l durează din împletirea intuitivă a sensurilor categoriale. De aceea creaţia sa pentru un cititor avizat şi realist, rămâne mereu proaspătă, plină de vigoare şi expresivitate, variată prin tematică, interesantă pentru că este constituită ca sumum a nenumăratelor sentinţe mentale logice ale scriitorului, în variile genuri literare. Prin cuprinderea unor teme actuale din problematica vieţii sociale istorică şi contemporană, prin densitatea ficţiunii şi modul de conturare a personajelor, prin abordarea facilă a necunoscutului material şi metafizic, a spaţialităţii în temporalitatea existenţială, Radu Selejan rămâne mereu prezentului literar ca şi eternităţii. Se observă, în principiul creaţiei sale, o continuă alergare între idealurile şi între iluziile vieţii, toate asigurând o organicitate reflexivă a scriiturii cu valenţe de perenitate, comparabile cu unicitatea existenţialului divin. Desigur, amprentele creaţiei sale literare au ajuns să afecteze, în primul rând, toate spaţiile şi timpurile existenţiale aparţinătoare lui Radu Selejan. Începând cu copilăria, adolescenţa, studiile universitare, desăvârşirea profesională în marele imperiu aurifer al Munţilor Apuseni, ca inginer minier, apoi interesul pentru plinătatea materială şi armonia familială, eforturile sale creatoare se conjugă fericit pe tărâmul literar şi în mediul jurnalismului, la masa de scris şi la catedra universitară, desigur, într-un mod sacrificial, cu multe renunţări. Toate acestea, graţie multiplelor sale valenţe intelectuale şi acţionale,care l-au profilat pe scriitor ca model social şi cultural, comportamentul său cotidian devenind conform cu spiritul armoniilor divine, prestabilite, edenice, un adevărat model leibnitzian, cu tentă metafizică în literatura sfârşitului de mileniu în România şi, desigur, prin mediere, cu tot mai multe reverberaţii europene.
Prin scriitura cu o evidentă vigoare şi valoare axiologică, Radu Selejan este detaşat de plutonul celor nepersonalizaţi, de acele tipare lâncede, neaxiale, excentrice şi rugoase literar, abuzând de dantelerii pseudo estetice, de vulg şi exibiţionism, într-un cuvânt, de infantilismele pseudocreaţiei. Autorul, deasupra multora, poate fi valorificat de contemporaneitate ca un model al complexului literar.
De aceea consider că rolul Centrului de Cultură "Radu Selejan", condus cu mult sârg şi competenţă de soţia scriitorului, profesorul universitar dr. Ana Selejan trebuie să fie, pe lângă cel de mediere a creaţiei selejaniene, tot mai mult acela de a impune, printr-o critica doctă, modelul original al scriitorului de abordare a creaţiei literare, şi de a consolida sistemul literar selejanian- stricto sensu- pe structura căruia să se poată grefa sigur şi facil creaţia literară contemporană a multor lucrători cu cuvântul, în prezent debusolaţi, orbecăind în căutarea drumului luminii. Profeţia privirii unui timp al materiei, ca "rău-prevestitor" în „Cocostârcul albastru”,îl diferenţiază tridimensional şi hiperbolic, devine un simbol al luminii eterne locului, al uitării omului în neantul thanatic, sau una din permanenţele copilăriei senine. Sacralitatea existenţei sale motivează sentimente umane de respect „pentru mântuirea zborului său neostenit”. Zborul cocostârcului este acela de „iscoadă” a unei comori telurice. Cosmicitatea zborului este de acoperire a Lunii, de fluidizare a luminii solare, de abdicare de pe bolta cerească a stelelor care nu „se feresc din calea lui”. În viziunea autorului, există o simultaneitate a apariţiei pe loc a omului obişnuit şi deasupra sa a păsării, pasărea personificând autorul. Pe acel om, cu toată voliţia sa ascensională, prin urcarea chiar şi în copacul sub care îşi clădise o colibă, spre a fi mai aproape de cer, de cocostârcul în zborul său şi cu care odată venise, pasărea acesta, „în zboru-I edenic, nu-1 va băga în seamă”. Radu Selejan va prevedea mereu dilatarea unor spatii existenţiale tocmai pentru a se pozitiva spiritual şi desăvârşi în ele templele de aur ale genezei divine, de unde, locuindu-le, scriitorul se vrea mereu în interogatoriu. Problema genezei cu apriorismul cuvântului este permanentă în scriitură iar deschiderile criptelor telurice în cosmicitate, le realizează prin transcendenţa metaforei şi relevarea mediatului în cuvinte, a cauzalităţilor ontologice, el însuşi făcând parte din divinitate, deoarece cuvintele sale" cuvântă numai divinul" - vezi romanul "Nanu"... Travaliul său literar, viziunile pozitiviste ipostaziate din implicaţiile sociale, de promovare a valorilor prezente şi istorice în planul social, prin crearea atâtor personaje pozitive, sau opuse acestora, malefice , distructive pentru social el şi-a obţinut în mare parte roadele, locul pe podium sacrificial, până la martiriul biologic-existenţial, lăsându-se, totodată, adoptat de tot alte locuri încărcate de evenimente reale şi , valorificând unele personaje istorice, cu descrierea testamentară a evenimentelor istorice din zona Munţilor Apuseni din perioada 1784-1785, a eroilor neamului românesc.
Lumea lui Radu Selejan este cuprinsă de o cromatică socială în frenezii istorice, el nu o inventează, ci o ia aşa cum a fost sau cum este ea. De aceea excelează scriitorul în genul literar al reportajului, în receptarea realista a cotidianului cultural, politic şi social, chiar dacă unele dintre aceste reportaje, prin esenţa lor, promovează, dar într-un mod rezonabil, unele ideologii şi doctrine filozofice, astăzi contestate de societatea românească. Tocmai de aceea, imortalizarea unor momente este necesară ca şi comparative politice şi sociale, pentru promovarea deschisă a unor proceduri de eventuale revizuiri politice, atunci când se cere aceasta sistemelor politice.
Dacă ar fi să-l încadrăm pe Radu Selejan într-un curent literar sau într-o generaţie de scriitori, într-un studiu de literatură comparată, nu vom reuşi uşor, pentru că el este, prin cantitatea operei şi prin calitatea acesteia, prin vârstele creaţiei, prin descrierea analitică şi abordarea lucidă raţională cu metaforă, dar fără ficţiuni, a momentelor şi evenimentelor social-politice contemporane şi istorice cât şi prin varietatea genurilor literare abordate, deosebit de alţi scriitori, caz care îi conferă scriitorului unicitate literară. Tocmai datorită acestui fapt, axiologia operei sale nu se poate valida sau invalida într-o critică estetizată, prin disecţii, demolări şi denominalizări epigonice, neexistând comparabile reale.
Reflectând asupra încadrării scriiturii sale într-o direcţie literară, postmodernismul ar fi o soluţie a priorităţii cuvântului selejanian . Pentru că la Radu Selejan, se degajă din discursul livresc, o structură literară sprijinită pe o infrastructură iniţiatică, ajunsă la arcul de finalizare al sistemului său de coordonate spirituale ale căror soluţii axiomatice cu rezolvare sistemică, se vor găsi, cu siguranţă în spaţiul hermeneutic, într-o transgresie spre construcţia de temple literare pe fundaţii epistemologice, ce conferă Edenului poetic selejanian siguranţa perenităţii, uzând de recuzita unei consistente culturi, de geniu şi rafinament în jocul ingenuu al rostirii „Cuvântului Dintâi” şi în setea sorbirii "picurului de Dumnezeire", principiul de geniu al poetului.
Cele relevate mai sus nu pot constitui decât începutul de imagine din aprofundarea cunoaşterii creaţiei literare a lui Radu Selejan şi căreia, receptate faţetele axiologic epistemologice, în infinitatea creaţiei scriitorului, cu retorica-i arhetipală şi cu lirismul ei orfic, îi pot asigura acesteia o deplină autenticitate şi consistenţă pe coordonatele majore ale unei scări a valorilor literare, ale devenirii în reveriile uraniene.
Este clar că Radu Selejan a reuşit să dureze ,numai prin efortul său intelectual în valorificarea valenţelor sale creatoare native, iar acest fatum îi aparţine în exclusivitate. El singur, cu energii sacrificiale, a ars flacăra spirituală sacră pentru mistuirea misterelor şi a rămas numai lumina naturală, cu adevărat referenţială. Prin fiinţa sa nobilă, prin valoarea scriiturii şi prolificitatea creatoare, prin luciditatea demersului literar şi prin devoţiunea sa socială, Radu Selejan a devenit modelul ontologic uman atemporal al universalului cosmic literaturizat şi siritualizat cu armoniile şi dualităţile sale.
Este ,dar , Radu Selejan, prin scrierile sale, cu o evidentă vigoare artistică , naturalizantă , cu valoare-epistemo-axiologică formală, scriitorul detaşat de plutonul celor nepersonalizaţi, de acele tipare lâncede, neaxiale, excentrice şi rugoase literal,care, abuzând de dantelării pseudo estetice, de vulg şi exibiţionism, într-un cuvânt, de infantilismele pseudocreaţiei, devin sclavii trecerii banale. Autorul, deasupra multora,poate fi uşor identificat şi valorificat de contemporanitate, şi nu numai, ca un model al complexităţii literare.
Trebuie avut grijă ca opera lui Radu Selejan să se restituie cititorilor, dar şi literaturii naţionale, înaintea puzderiilor pseudo literale, ca fiind o creaţie emoţională, politematică, încărcată cu incandescenţa erupţiilor sale spirituale care, înnobilând-o cu elemente literare şi metafizice de preţ, o aureolează, îi conferă originalitate şi competitivitate.
Cele câteva referiri asupra genurilor şi speciilor literare abordate de Radu Selejan nu pot constitui decât începutul de imagine în aprofundarea cunoaşterii creaţiei literare a scriitorului care , receptată din variile reflexii ale faţetelor sale axiologic-epistemologice, din infinitatea semantică a scrierilor sale, din retorica arhetipală colorată de simbolism şi de expresionism şi de lirismul orfic, pot asigura acestei creaţii deplină autenticitate şi consistenţă pe coordonatele majore ale unei scări de valori literare şi de poziţionare a operei literare selejaniene în cadrele reveriilor uraniene.
Gheorghe Apetroae , Exegeze în volumul colectiv " Opera lui Radu Selejan în interpretări critice", Editura Universităţii Lucian Blaga din Sibiu, 2007
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu