REZONANŢELE COPACULUI
Rezonanţele copacului, apărut la Editura „Destine”, este titlul generic al volumului de versuri, de fapt la manifestului afectiv spiritual, semnat de N. S. Mihăilescu, poetul bucureştean, angajat în construcţia lirică a epopeei existenţiale, inserând ciclurile: Sonete; Feţele anului; Ce-ai cu mine, timpule; Nelinişte şi credinţă; Cronici amare; Măreţia dăruirii şi Pribege. În primul ciclu al volumului, Sonete, textele sunt solemne şi ideatizate, promovând un discurs al valorilor de la preclasic la postmodernism, în spectrul biografiilor estetizate şi al exegezelor versificate, închinate marilor creatori naţionali: M. Eminescu, George Coşbuc, Titu Maiorescu, Al. Macedonschi, Nicolae Iorga, Lucian Blaga, Marin Preda, Nichita Stănescu ş.a., precum şi titanilor literaturii universale: Homer, Ovidiu, Dante Alighieri, Francesco Petrarca, Boccaccio, Shakespeare, Cervantes. Copacul, cu rezonanţele de metaforă a solitudinii, este erodat temporal în organicul său, precum spiritul uman în spaţiul homogenezei, in cohabitat cu biologicul, de furtunile cosmicului existenţial. Se vor realiza, astfel, în contextul literar, translaţii şi sinapse dinspre existenţă spre valoare, de tipul: pământ-cer, teluric-nous, obiectiv-subiectiv, pe un câmp altruist spre o zare thanatică, acolo unde conştientul însetat de hermeneutica antinomiilor explorează pertinent domeniul corelatului: esenţă-formă, găsindu-l in cele din urmă interferat într-o coabitare armonică: trup-nous. Lansarea lui Nichita Stănescu pe coordonatele literaturii universale este o reuşită pentru autor în poemul Recunoştinţă lui Nichita Stănescu. Poemul Odă lui Homer, de scurt metraj, textualizează codul liric al filonului genetic al unei civilizaţii istorice cu motivaţiile structurilor epice ale Iliadei şi Odiseei. În poemul Odă lui Ovidiu Naso, poetul latin este remarcat ca una dintre cele mai mari personalităţi ale literaturii latine şi universale, contopită conjuctural, dar definitiv cu spiritul şi glia traco-pontică. Poemul Odă lui Dante Alighieri concentrează, sub hlamida istoriei, erudiţia, luptele politice şi sociale, damnarea şi infernul corupţiei, purgaţia morală cu elemente de afrodiziac intr-o translaţie paradisiacă. O evidenţă a ritmurilor astrale ale vieţii personale şi sociale, supliciul elegiac al senzualităţii şi raţiunii, monismul renascentist, idealul feminin „donna angeli”, elemente de fond semantic ale imnurilor şi eglogelor poeziei provensale sunt reflectate ingenuu în Odă lui Francesco Petrarca. Condensarea apocalipticului dincolo de viziunea epică realistă, lirismul şi erotismul renascentiste sunt însumate fericit în poemul Închinarea lui Giovani Boccacio. Poemul Închinarea lui W. Shakespeare tratează o temă concept despre omul-produs natural, chintesenţă a energiilor cosmice dar şi sociale, purtător de un erotism astral, reflectat într-un nominalism extratemporal. Caracteristic la M. de Cervantes Saavedra este romanul picaresc cu episoade bucolice, frescă epică a societăţii de la începutul secolului al XVII-lea, în care ingeniosul hidalgo, Don Quijote de la Mancha apare ca un simbol al idealismului exaltat, al lipsei de percepere a realităţii, în timp ce Sancho Panza întruchipează bunul simţ comun, dar vitregit de perspectiva cunoaşterii, aspecte cu relevanţă de cristal în poemul Odă lui M. de Cervantes. Ciclul de poeme intitulat Feţele anului constituie un palimpsest al spiritului literar, care şi sensibilizează creaţia prin floul întoarcerii în inefabilul mitului, spre a reveni de acolo mereu împovărat de energii şi a relansa în abis renaşterea duală a poetului. Un alt ciclu de poeme, intitulat Ce-ai cu mine, timpule, relevă, prin semne şi simboluri, drama misterului existenţial, drama trecerii: „Aleargă, aleargă prin spaţii-abis,/ cu ochii de ghiaţă, cu umărul nins …” (Opreşte, Doamne, timpul), starea de angoasă a eului declanşată apocaliptic: „Din ce în ce mai greu mă duce gândul, spre noi limanuri, spre deschise zări,/ presimt că în curând îmi vine rândul/ să urc în barca negrei depărtări” (Detaşarea de sine). Nelinişte şi credinţă, al patrulea ciclu inserat în volum, abordează deschis condiţia socială a individului uman, destinul său singuratic şi dual: „destin ales, în lume singular/ mereu tentat de simţuri şi ispite/ te-nalţi adesea, luminat de har, / dar cazi curând în ceţuri tăinuite” (Dualitate). Măreţia dăruirii, al cincilea ciclu din volum, oferă emergenţa unor dăruiri sufleteşti, iubirilor esenţiale din ordinatorul familial şi al acelor apropiaţi, dar şi produsul alchimiei dintre divin şi ocult. În ultimul ciclu al volumului, intitulat Pribege, sunt inserate seriile de texte care fascinează, prin semantic şi liric, reverberând în suferinţa declanşată şi aşteptarea deşartă a copilăriei. Amintim şi poemul de inspiraţie lucreţiană, De rerum natura, în care se expune finalitatea cu taina aprioricului şi hazardul organicului gânditor, predestinat al sacrului Eon. În Peisaj secund se relevă limitarea mobilităţii spiritului în teluric , funcţie a dialecticii autenticului creaţiei şi puţinătatea spaţială a cuvântului pentru idee. Iată, dar, ficţiunea unui limbaj spiritualizat, contopit cu cosmosul obiectualizat, reflexii ale antinomiilor ontice, de permanenţă a valorilor, prin care autorul îşi configurează modelul insolit al perenităţii creaţiei. „Interferenţe”, nr. 3, martie, 1998
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu