Opera lui Radu Selejan în interpretări critice ,Gheorghe Apetroae Sibiu în volum colectriv

COSMICITATEA  CUVÂNTULUI  DINTÂI

                        de Gheorghe Apetroae, Sibiu

 Referindu-mă, dar, la începutul creaţiei  versificate a lui Radu Selejan, voi reda câteva fragmente reper, înserate în capitolul „Poezia - cealaltă faţă a energiei Cuvântului Dintâi” din volumul de memorii, intitulat „Privind înapoi cu mirare”, apărut la editura „Cartea românească”, la un an după dispariţia scriitorului, în anul 2001. Se va confesa, în memoriile sale, poetul Radu Selejan : „Versuri am scris, poate-n joacă, poate că aveam prea multă energie primară, originară în mine care trebuia preschimbată în altfel de energie, poezia fiind, de fapt, o  formă de energie sufletească. Dar poezie, în realul ei înţeles n-am scris decât în facultate...”.  Iată, dar, pe unde sunt începuturile creaţiei versificate selejaniene. În primul rând, parcurgând volumul de debut în poezie al lui Radu Selejan, intitulat „Cântece şi descântece de piatră”, apărut în anul 1972, am constatat că poetul inginer minier avea să fie  predestinat  spaţiilor ancestrale ale neamului românesc, abordându-le cu o maturitate responsabilă  social-cultural. El, însuşi, va deveni  laboratorul organic al genezei poporului român, cu destin de legendă, în care teluricul inflamat de spiritul de statornicie  al munţilor va  decliva antropomorfic zăcămintele, sublimat de prometeicul ancestral şi se va constitui mediul ideal de antropogeneză, exprimat din Cuvântul Dintâi în creaţie, prin contopirea panteistică a genelor sale, esenţe materiale şi spirituale din piatra primară. Avea, dar, a le exprima pe toate acestea  cu Cuvântul Dintâi în cântecele sale, poetul :„/ când un bulgăre de jar/ se aşează pe cântar/ cu un miez de sânge-n gură./”, (1) , spre zămislirea din locul şi-n timpul  lui a neamului şi a le susţine în zicerea sa poetică. Carpaţii sunt, deci, locul de geneză al românismului, iar poetul, ca inginer  şi geolog, va demitiza  crezul asupra genezei fiinţei neamului său în perenitatea şi spaţialitatea  sa existenţială,  într-un  nous al eternităţii munţilor, al fertilităţii lor umane, şi-l va  exprima versificat încă din primul ciclu al volumului, intitulat „Cântece de piatră” cu „Cuvântul Dintâi”, precum „/Carpaţii urnesc soarele / către marginile lumii, /şi-i fac loc de popas / cerului ostenit de albastru ./” (Omul care seamănă şi adună), iar din spiritul genezei „.../strămoşii coboară / din munţi / printre noi - / suflet de ţară / cu izvoare limpezi, afunde, / bogate / crescute din rădăcini carpatine - /.../(Basm). Există la Radu Selejan  crezul revelării entităţii  neamului în  statornicia locului „ / ... şi fiecare am jurat - / sfânt / adevăr adevărat /.../pământului din / care-am răsărit - /credinţă  şi / să-i fim statornici, / să-l păzim /...” (Ţara) . Pentru că poetul  a cercetat şi a identificat în compoziţia  genetică perenă a neamului românesc, în spaţiul semenal ancestral statornicit provincial, primordiile zeice ale pietrei  munţilor, în solarizare dacică. Acestea aveau să genereze  fructul nobil  al viziunii sale cosmico-antropomorfice , neamul  etern-durat,  consolidat în hotarele sale sacre, insensibil la vicisitudinile  mediului existenţial, în interrelaţiile sale cu  alte neamuri existenţial-aleatoare,  pe care îl va expune, fără emfază, cu fervoarea unei lucidităţi spontane  în vitralii de cântec, precum: „ / Soarele s-a  născut din munţii Orăştiei, la Sarmisegetuza /...” (Dacica I)  şi ” /...Zamolxe / s-a risipit în fiecare. /Cenuşa din altare / s-a adunat în pietre / de alte începuturi /.../iar munţii şi-au împlântat /cu tărie / umbrele până dincolo de adânc, / seminţe ale întâilor hotare /” (Dacica  II)  iar „... /Drumurile lumii s-au risipit / prin munţi .../ În păduri / a înfrunzit de-atâtea ori / liniştea / înveninată  de săgeţile / noilor veniţi /...” (Dacica III), iar în „ / Transilvania, Moldova , Muntenia /.../Hotarul dragostei / pentru pământul în care / ne dorm strămoşii /.../Furtunile  n-au fost în stare / să adune / ţărâna pieirii în jurul inimilor. /.../ şi viaţa a fost de veacuri /mai puternică decât moartea ./...”(Dacica IV), iar „ / La Grădiştea Muncelului, /osia lumii / se opinteşte / rotindu-se / între naştere / şi nemurire, /.../La Grădiştea Muncelului, / tăinuită / în miezuri de piatră, / veşnica / inima ţării, /.../de fapte / de vreri /de-mpliniri / adăpată, /în numele / Sfântului Decebal, / nu conteneşte / să bată / „ (Inima ţării). Poetul  inginer Radu Selejan, cu cunoştinţele sale  de  mineralogie, paleontologie, geodinamică  şi stratigrafie, atât de  temeinic şi de sistemic  asimilate, putea, îndreptăţit, să susţină că „ /Pământul acesta / ne ştie de la naşterea începutului /...”(Credinţa). În istoria sa existenţial-ancestrală,  românului  îi vor reverbera mereu din spaţialitatea începuturilor sale undele genelor, vibrând  necontenit,  în stânca lui, spre continua trezire de  a-şi apăra neamul şi a-şi rotunji  ţara. Va spune-o, dar circumstanţial, poetul: ” / bătut de vânt / şi legănat de ploi. /” (Cum ne-a cerut atâtea veacuri glia), dar de a cărei certitudine, de eternizare a neamului său, se leagă,  în gândirea sa   dezinvoltă: „ / a cioplit din munţi o poartă / şi pe frunţile de zare / a crestat cu slovă mare: /”Străbătut-am lanţ de zodii, / drum pustiu, drum fără rodii, / între unde şi neunde, / între când şi între dacă, /.../Îngropând cer peste cer / altoind crug după crug / cu brăzdarul de la plug /...” (Balada).

               În ciclul al doilea al volumului, intitulat „ Descântece de piatră”, poetul, inginer minier şi geolog,  va reitera, încă o dată, cu regretul de a nu  reuşi să cuprindă acea perspectivă de lumină pentru neamul său românesc,  universul geologic al peisajului  montan strălucitor al Transilvaniei, al Carpaţilor dacici, regiune  geografică superioară  prin valorificarea  istorică, civilizatoare a geosistemelor sale, cu diversitatea geofaciesurilor şi geotopurilor, ca unităţi geoecologice  statornicite  istoric şi extrapolate genetic, ca  geomorfologii  încărcate de  antropomorfismul neamului românesc, ancorat de spiritul pietrei, efigie a hotarului de neam, acum  căzut, vremelnic,  o pradă „între lumea / adunată-n bob de piatră / şi un cearcăne de fulger / răsfirat pe umbra lunii / ca un blestemat altar /...”(Descântul 20). Este o geneză concepută şi  expusă de poet, parcă  prea dramatic, ca un antropomorfism al naţiunii, istoric şi cultural, consolidat, acum al umbrelor, al nesiguranţei ontice, într-o  reciclică şi versatilă desublimare, cu rezultatul degradării sale  genomice. Pentru că, iată un alt descântec de piatră al poetului: „/Pe ascuns, ca o ispită, / dintele muşcă din os. / Umbra-n două se despică. / Din risipă în risipă / rătăcitul prin viaţă / soarbe flămânzit din ceaţă / „( Descântul 3). Sufletu-i înalt înflăcărat, înconjurat acum de incertitudini şi angoasat, cu reverberaţii, uneori, apocaliptice pentru neamul său cel atât de mult iubit de Radu Selejan, acesta  se va refula într-un spaţiu liturgic, în  descântecul ”Bat cărarea-n miezul nopţii, / cucuveaua strigă hoţii. / Mă opresc pe-o margină / ajunsă paragină /...”(Descântul 4), sau îi va releva dantesc, o vădită pierdere a încrederii în  ideologia politică a unui partid unic, menit a conduce destinul neamului, în făgăduinţele ideologice ale acestuia, constatate a nu fi acum decât  gratuităţi, şi care, dacă  în „Cântece de piatră” acele ziceri de multe ori îl înflăcărau, acum ajunse doar vorbe goale, aproape că-l înspăimântă pe scriitor. El va gândi cum să-şi  atenţioneze,   apere şi  scape neamul de o atingere malefică. Va striga, dar, poetul în unul din descântece: „...Dealu-i sec, / umbre-l petrec, /iarba-i înflorită-n foame, / urlă fiara, lungă-i gheara /...”(Descântul 6).  Iar trădarea neamului, prin jurământul fals al acelor care-i conduc destinul, va fi  înfierată de poet  în versurile  altui descântec  creat  din Cuvântul Dintâi în afara  subconştientului său de un principiu apocaliptic: „Undeva, un jurământ / s-a scurs  cu neaua-n pământ / Râul curge-nspre izvoare / schilod şi flămând de mare. /.../Ochiul jurământului, / parastas la făgădău, /...”(Descântul 7).  Şi nu-i  indiferent  unui fiu bun, iubitor de neam, aşa  cum se va dovedi  Radu Selejan, de soarta ţării sale mamă,  România. Se va   confesa  demiurgului salvator,  elegiac şi aproape nestăpânit de  starea precară a  poporului său, cerându-i  un ”picur de dumnezeire”, poetul: /Dragostea adâncului, / bate-n pieptul pruncului / când o lacrimă de mamă / înroşeşte o năframă ./  Murmurul de rugăciune / se preschimbă în tăciune / Umbre ard la foc de vatră, / dor de mamă / ros de piatră / se-nfăşoară-n jar de brumă. /...” (Descântul 8) . El, poetul, cuprins de amărăciune, de lipsa unei viziuni clare,    imediate, de reabilitare a condiţiei neamului românesc, în antiteză cu  acei mari bărbaţi, goruni ai istoriei neamului, care  purtau cununile neamului şi erau glorificaţi de poet în „Cântecele de piatră” din primul ciclu, cum  ar fi: Zalmoxe, Burebista,  Decebal şi alţi mari bărbaţi, precum Muşatinii, Basarabii, Menumoruţii, cei  care „ .../au izbit în porţile / lumii, / în porţile veacurilor, / altoind lumina / pe trunchiul nemuritor / al străbunilor daci /”(Fiecare căpătâi de acum),  parcă spre a se răzvrăti asupra  conducătorilor prezenţi, aceştia din urmă  se vor regăsi, în revolta sa, doar cenuşa  gorunului, lipsindu-le vigoarea  marilor antecesori, iar starea de descânt  acum  devine o normală existenţială a acestui popor ce  o va exprima, cu regret,  în versurile: „ /În cenuşa de gorun / pribeagul caută zvon.../Şi-nvelit în piatră seacă / taie brazde şi adună / grindină /.../Plugu-i vânăt, / bou-i ciung /”(Descântul 10). Mai mult,  trâmbiţatele  glorii  şi  promisiuni ale acestora, de revigorare a neamului care nu s-au arătat şi toate politicile care  au condus la  degradări sociale şi la colapsul condiţiei neamului românesc, au fost deconspirate , dezavuate de scriitor în descântul „/mustind a foame, / colţuroasă /o piatră a crescut / într-un copac. / Minciună /...”(Descântul 11). De asemenea, atitudinea unor oameni politici, care,  prin acţiunile lor, n-au adus decât răul naţiunii,  a exprimat-o   cu mâhnire în versuri apocaliptice de descântec, precum „/ După  vrere şi soroc / piatra s-a cioplit pe sine / luând chip de nenoroc. /Şi călcând din prag în prag / a-ngropat drag după drag. /...” (Descântul 13).  Viitorul strălucit al neamului, mereu gândit ca posibil şi aşteptat de câtre poetul născut şi crescut la Brad, în nobleţea spiritului ţinuturilor dacice aurifere,  inversat acum  pe un tract antinomic  de cei care erau în drept  a-l explora şi valorifica, de faptul că paradisul dantesc, trâmbiţat de îngerii comunişti nu era decât o „Fata morgana” a sistemului socialist, vremelnic instalat peste neam,  poetul, intuitiv, el  nu-l mai întrevedea, motiv pentru care  se va exprima  resemnat: / Despletit în rădăcină, / focul rumegă tulpină. /Fusul, învelit în lut, / se trudeşte / şi din fire de lumină / toarce-n taină / zodie pentru-un nou-născut. / Strop de rouă putrezeşte-n / floarea care nu mai creşte / Şi-n sfărâmul ochi de piatră / lumea creşte răsturnată. /" (Descântul 15). Poetul va avea, fără a apela la Fortuna şi fără recluziuni in fatum, premoniţia prelungirii  stării malefice a neamului său, a zodiei peştelui pe care poporul român avea a o tranzita, în care  alunecase şi se  zvârcolea, iar acest crez ce  îl va  releva enigmatic, ca  descântec  ancestral,  în versuri, unele de formulă  blagiană: „/Pântecele se dospeşte / fugind de zodia peşte. / Ţărmul Marelui  se-ntoarnă / către un izvor de toamnă / şi-o pădure se adună / într-un strop de mătrăgună. / Foşnetele curg de-a dura /...” (Descântul 17). Destinul de legendă al neamului românesc în lume, cu istoria  şi tradiţiile  sale  milenare, nu trebuie abandonat, cum lesne s-ar întrezări acum, ca fiind un dat acestui timp, ci apărat cu sfinţenie, va gândi mereu poetul  şi, dacă „/A crescut fulgerul trup /şi pornit din ochi de nor, / fulgeru-a făcut omor. / Şi în loc de întrupare / s-amplinit / în nehotare /unde dorul s-a fost dus /pe drum strâmb, /pe drum ascuns. /”(Descântul 24), iar „ /Steaua-i piatră / dezlânată.../Focu-i s-a mâncat / pe sine / ca un făcător de bine. /Şi rămas ca o găoace, /omul fără încotro, /în pustiu de suflet zace /”, ca un corolar al descântecelor, în care  se va prelinge acel „picur de dumnezeire”, îl va aureola pe  poet spiritul matern, plutind într-o spaţialitate astrală, o floare salbă  găsită de mama  sa, a se înţelege ţara sa şi care îi va da  o utilitate  practică  de înnoire din rădăcina sănătoasă a neamului, sfidându-i  (non)existenţa-i thanathică  din lumea  umbrelor.   Va conchide, astfel, în finalul ciclului de descântece, încercând descifrarea  finalităţii  printre tautologii şi locuri comune, poetul: „/ Salbă, salbă /rădăcină albă /.../ai împletit maramă. / din fir de izvor / din bocet de dor, / din ochi de fântână, /din zbucium de vânt /.../din foşnet de stele / din oftat de iele / din murmur de piatră /către niciodată /..../ şi-a găsit-o mama / plecată oriunde / pe drumuri de umbre, / veşnic neoriunde /..../A cules-o mama /şi-a  pus-o-n fereastră / ca un dor de piatră / dinspre niciodată ,.../”.

                M. R. Paraschivescu, comparând  în „Prefaţa întârziată” la „Descântece de piatră”, conţinutul plachetelor „Corturile neliniştii” şi „Descântece de piatră”  va releva faptul că, în cea de  a doua plachetă,  Radu Selejan  „încearcă o altă modalitate de expresie decât cea dintâi, fără să-şi trădeze însă nici timbrul, nici orientarea lirică modernă...poezia lui Radu Selejan descinde din spiritul liricii lui Blaga...” va accentua M.R.P.  şi  va  revela „pecetea unei constelaţii  sufleteşti comune...” cu  a poetului Victor Nistea, recunoscută în placheta sa  intitulată ”Păstorul pietrelor”. Va releva M.R.P.: „Unul păstoreşte pietre, altul le descântă, dar şi unul şi altul îşi caută materia-n care-şi clădesc visările şi versul, într-un sentiment al gravităţii şi al trăiniciei, în vrerea de a dura...”.

Iată, dar, începuturile şi locul poeziei selejaniene. Şi, după ce i-am parcurs  consistentul volum  post debut „ Cântece şi descântece de piatră”, să vedem care i-au fost mentorii  şi magiştrii în arta versificării. Îi vom găsi pe colegul şi  prietenul de facultate din Petroşani, Roman Mihai, poeţii George Suru şi prozatorul Sorin Titel, ambii din Caransebeş, poetul Ovidiu Cotruş de la revista „Familia”, criticii literari  Cornel Ungureanu  şi Ştefan Foarţă  de la revista „Orizont”, Ioan Oarcăsu de la revista clujeană „Tribuna”, Vladimir Streinu de la revista „Luceafărul” ş.a. În toate versurile pe care i le-am parcurs cu plăcere, din acest volum, am reţinut acel excurs al contopirii facile şi definitive pe care poetul o realizează, în spiritul său, cu teluricul, cu esenţele materiale primare, înnobilând în versuri libere spiritualitatea neamului. Discursul său nu este încifrat, el abundă în cavalcade de metafore şi în paradigme din flacăra nestinsă a patriotismului  său, în contextul geomorfologic al existenţialismului antropologic transilvănean. În multitudinea evenimentelor existenţiale şi de locuri descrise este înrădăcinat spiritul de conservare şi rezistenţă la orice vicisitudini, al românilor. Ei sunt contopiţi spiritual şi chiar material, la Radu Selejan, într-un habitat continuu cu piatra munţilor din al cărei clivaj izvorăşte numele fiecăruia şi spiritul locului, şi dezrădăcinarea  presupune doar strămutarea acestei pietre, a monoliticei stânci, lucru imposibil. El va cultiva, deopotrivă, pitorescul şi geologicul, în straturile antropomorfice subsecvente care sporesc, interstiţial, umanitatea şi spiritul locului, ca esenţe antropice de-a lungul veacurilor, în hotarele Apusenilor, văzând în acelaşi timp, în intuiţia umanului, o perspectivă raţională  ontică cu extrapolarea spaţială pe arealele definitive ale neamului românesc, cu valenţele însumate ale socio-toposurilor dinamic diversificate şi  înnobilate de  Cuvântul Dintâi,  dospit  de atunci şi-n Graalul poetului Radu Selejan. Metafora poeziei sale întrece marginile imposibilului, „Carpaţii urnesc soarele / Către marginile lumii” devenind succesiv litotică  şi conferă unicitate stilului, o personalitate, unice.  Din liticul  astral, din biologic şi din  reflexiile existenţial-gnomice  expuse în părţile „Cuvântului Dintâi”, din promovarea spiritului uman în toate ipostazele unei epistemologii a ontologicului primordial se eluvionează  spiritul său  sinecologic, antropomorfic dinamic şi sporesc necontenit actualitatea şi valoarea  insolită a operei. Pentru că discursul metaforic şi cu o încărcătură de mare calibru patriotic îl menţine pe creator în planul unei deontologii creatoare cu reflexii socio-umane constelare şi cu o flexibilitate specifică, cu valenţe estetice consolidate, mesajul fiind accesibil şi având multiple perspective axiologic recunoscute. Fizicul, în toate ipostazele sale, este pe deplin consolidat, dinamic şi într-un mediu de revelare a fiinţării  sinelui. În acel templu al verbelor şi al căutării de lumină prometeică, în aletheie, îşi transgresează dincolo de comprehensibilul comun  „picurul de dumnezeire” şi îşi  şlefuieşte mineralul rostirii din Cuvântul Dintâi, poetul...

În „Târziul clipei”, decelând  axiologic opera  lui Radu Selejan, volumul  de poezii care cuprinde două cicluri, primul intitulat „Târziul clipei” şi al doilea „Balade cu soare”,  volum cu dedicaţie pentru nobila sa soţie, Ana, în primul ciclu, geneza, cosmicul, geotoposul şi erosul  sunt la ele acasă, expuse cu  geniu  maieutic de poetul, un socratic al versificaţiei axiomatice, şi cu reuşita unor transfigurări semantice, pe coordonate heideggeriene, într-o aritmie şi acromatică a versificaţiei, luciferice. Cuvântul Dintâi are şi aici muzicalitatea astrelor. Discursul este metaforic şi încărcat de thimonul unui profetism angelic. În al doilea ciclu, versificaţia este clasică, iar dialogul este perpetuu între creator şi eroii neamului, Horea, Avram Iancu. La Radu Selejan, spre deosebire de alţi creatori contemporani de poezie, puterea şi fluxul creaţiei sale nu vin din imaginaţia intuitivă, fadă, ci sunt admise facil, comod, din realitatea obiectivă, din relaţia sa directă, legată  organic de flama aspectelor existenţial fenomenologice, a cotidianului şi filtrată prin grila raţionamentelor subtile, în creuzetul metaforei, prin spiritu-i apofantic al pietrei, al  teluricului. Se  va  exprima confesiv, dar, în context, poetul „ sap la rădăcina cerului ,/ cânt şi descânt ,/mă închin şi mă rog odată cu stelele. / Caut sămânţa –cuvânt / din care au crescut rădăcina / şi  tulpina şi frunzele nescuturate / de furtuni ori de linişti / ale pomului cer. /.../caut coaja seminţei întâiului cuvânt. / (Sap la rădăcina cerului) sau spre mineralizarea  existentului „ /precum o scoică / în teama de furtună a mării, /doarme / zidită-n visul valului /către înalt. / sau  De-atâta zbor flămând /rotirea aripilor a pietrit / şi pescăruşu-i boabe de nisip /.”(Cântec de sirenă). Dar Radu Selejan, abordând geneza, nu acceptă finitatea existenţială, viziunea sa  este cea a eternităţii, într-o conversie a formelor  dictate astral de zodii. Va spune, dar, poetul: „/N-am zi de naştere / ca să-mi colind, / nici zi de înviere / să-mi plâng moartea. /Mă ştiu din începuturi / şi-am să pier / cu soarele odată, /Ca bulgăre de jar / pe colţ de cer / privind nestânjenit în ochi de tată. /” (Zodie).  A încercat un joc al germinaţiei şi ce a zărit poetul ?: „ / O sămânţă se scurge /prin carnea fructului / şi apoi se-ngroapă în pământ / cu gândul / la îmbrăţişările cerului / Copacul plânge / de  prea puţine rădăcini, / de prea multe seminţe / în care s-a adunat / rodul pământului /.”(Joc). Lângă spaţii şi după spaţii, niciodată, sau dintotdeauna alunecă izvoarele, şi  soarele oaselor  se modelează  ca o statuie a femeii  cuprinsă de ancestrale apolinice  doruri, pe care Radu Selejan le va înfăţişa într-un joc barbian, în versuri, precum „/Din adâncuri de mare, / odată cu luna / răsare / murmurul înecatului izvor. Şi se tânguie, /  printre stele aleargă, / risipă /căutând  în neştire / între marginile lumii / locul naşterii sale, / unde fata născută din dragoste / îl aşteaptă / cu încă neumplutul ulcior /...” ( Joc).  Metafora  poetului este consistentă şi  poate subînţelege sincere şi mari  iubiri, de care poetul apolinic nu putea să le ducă lipsa, iubiri propuse de el unui demers panteistic al voluptăţii, redat reuşit în versurile: „Dacă minunea ochilor tăi / ar împresura o pădure, / foşnetele, / adormite pe buzele uscate / ale frunzelor / îndrăgostite de păcat, /s-ar trezi /învăluindu-ţi umbletu-n iubire. / Dacă lumina ochilor  tăi / ar înfrunta /adâncul nopţii, / stelele ar păli /.../şi-n zori, / albastrul cerului / ar mai înflori. /” (Minune). Din cavalcada de toposuri şi timpuri, de esenţe  astrale şi fenomenologii, expuse  versificat de poet, se deduce că Radu Selejan   are cunoştinţe  de paleontologie  şi  geomorfologie  consistente, cu care reuşeşte  o developare  a erelor  şi  geosistemelor transilvane: „ /Nisipu-i ars de zborul ciocârliilor / căzute în atâtea nopţi / din pomul soare. /Ascunde somnul peştilor în el /şi dorul /plânsului de mare. /Şi stăruie nisipul sub zăpezi / cândva cu mine alungate - / şi urme vechi de târâtoare, / neîmplinitele păcate, / zodii târzii, întortocheate / din căutare-n căutare, / se scaldă încă-n depărtări / de mare. / „ (Şi stăruie nisipul sub zăpezi). Şi o altă iubire va fi   înălţată  de poet „Atunci, /în dimineaţa de–nceput ,/ când zidul, ca un şarpe, / se-ncolăcise-abia / în jurul gleznelor tale, / când mănăstirea / nici nu se dorea, / atunci, / când între drum şi mine / erai tu, / când zidul te  înfăşura / de bună voie,  /  ...când cerul meu /era de tot întreg, / ars nici măcar de-o stea, / de ce-ai fugit / pe urma visului încă / neîmplinit? /”. Şi, pentru că Radu Selejan spunea că l-a citit cu plăcere pe Ştefan Augustin Doinaş, printre care şi capodopera sa baladescă „Mistreţul cu colţi de argint”, cum să nu  ne minunăm de răsfrângerea acestei lumini din faciesul colorat al  creaţiei solare, în  cugetul adânc, ca al  unui  miez de pădure mitologic, al poetului, ”.../Ori, cine ştie? /Poate-i pădure / cu copaci numai scorburi / în care o pândeşte  viitorul /cu ochii sticloşi. /.../ Pădure e şi cerc  ,/ sau cine ştie / ce semn al sorţii întru veşnicie. /”(Răscruce). Şi uşa intrării în labirintul dedalic al copilăriei şi ferestrele adolescenţei, atunci în mâinile mamei, acum  vorbind doar o umbră sepulcrală de amintire maternă cu strigăt de chemare, se va  prăbuşi la strigătul  său de acum, întărâtat  de timpuri vesperale, în versuri cu nuanţe de (ne)rostire blagiene:” /De ce-ai zidit ferestrele /şi uşa casei noastre, mamă ?/ Afară-s eu şi lângă tine-s eu, / de ce să cerem umbrelor povaţă? / N-auzi? Se tânguie prin preajmă / o frunză neagră-n  cânt / neistovit de lebădă. /N-auzi? De nerostit strigătul / cu care mă chemi / se revarsă dincolo de margini ./.../De ce-ai zidit ferestrele / şi uşa casei noastre, mamă ?/ Vorba de azi e-adusului / de ieri şi bate-n uşa ferecată-n zid /şi sub ferestre, chipul soarelui, /cu-n mugure de noapte-n colţul / gurii, aşteaptă să-l dezlegi. / În jurul lui, nu simţi cum / dănţuie a nebunie curcubeul / sădit în mine de povaţa ta? / De ce-ai zidit ferestrele, /şi uşa casei noastre, mamă ?/”.(De ce-ai zidit ferestrele?).  O căutare a iubirii sincere, ce, în vis, îl va osteni pe poet, îl va înseta, până a-i ajunge la izvorul ei, şi plecat  pe drumul infinit al iubirii  o va releva din start în versurile: „/Doar tu mă cauţi; visului doar tu mă ceri / şi mă îmbrăţişezi / cum setea-mbrăţişează, din depărtare-n depărtare, / abia născutul suflet de izvor.”(Doar tu mă cauţi).

            O apropiere de iubita sa   şi o  simţire organică de  îndestulată conjungere  le va  realiza poetul, chiar şi ca o ficţiune,  abia când se refulează  dintre parteneri orice  inflamaţie de depărtare: „/.../O viaţă de secetă / am purtat în mine. / Sângele se înămolise / în vine, / ostenise.../ Sufletul bolea ca o pădure / înecată de foc. /.../ Astăzi plouă-ndelung. / Plouă cu rouă. / Am ajuns lângă tine. / Pustiită de apă ,/ seceta dorului a pierit ./”(Plouă).

Dar lumina din ochii iubitei îl priveşte pe  el, oricare ar fi iubitul, de oriunde, simţindu-i căldura dragostei, dogoritoare, colorată ca un curcubeu  şi o va elibera  ca dintr-un vis  prin versurile poetului: ” /Păleşte, râvnitoare, în ochii tăi , / lumina. /Tu eşti oriunde. / Pipăi jur-împrejurul / ca  un orb / şi tu eşti pretutindeni.../Şi-ţi simt căldura dragostei, dogoritoare, /cum se revarsă / ca dintr-un soare / veşnic pământean, /înmlădiindu-se în preajma mea ,/mereu / mai în putere, /ca un curcubeu. / ( Ochii tăi).

        Dar cel mai  semnificativ  poem din primul ciclu din acest volum, intitulat „ Poveste” aurealează condiţia unei iubiri mari, sincere, angelice, statornice pe care poetul cu siguranţă, cu experienţa sa, a  trăit-o, atunci când  poemul aduce prin metaforă lumina iubirii apolinice, o argumentează şi o confirmă în versuri ce creează  imagini viabile, fascinante, de un exotism şi un erotism luxuriante, solare, ademenitoare, încântătoare, ce  zvonesc o mare şi candidă iubire: ” / Printre zilele mele, tu treci / ca printr-o grădină / cu nenumărate alei, / împodobite cu viaţă / de flori, de fluturi, de păsări ,/ de soare, de foşnete, de  răcoare /.../ O pasăre  o-ndemni să cânte / dându-i să ciugulească / din mână / două trei grăunţe de soare. / Pasărea cântă, cântă, / nu osteneşte /şi în jurul urmelor /paşilor tăi / se îndeamnă să zboare / Un fluture îţi încearcă / dulceaţa sărutului, / răcorindu-se-n setea/ buzelor tale/...” Şi cât de frumos a spus-o poetul...

        În ciclul „Balade cu soare”, cu optimism şi bucurie, Radu Selejan îşi manifestă spiritul de libertate istorică  în vremi pentru locurile paterne, libertatea  poporului de a convieţui monolitic cu soarele şi luna, cu  piatra munţilor, pădurile şi jivinele, potecile şi ascunzişurile, foşnetul de plai, râurile şi izvoarele, cu Dunărea şi cu brazii, cu glia brăzdată-n hotar şi rodul ei crescut într-o ordine genetică naturală,  a unui popor  ce-şi  sărbătoreşte acum geneza sa, cinstindu-şi eroii  căzuţi, apărându-şi vatra,  trecutul său  istoric,  sub  o zodie solară, de început dacic  al neamului „ rânduit în jurul Carpaţilor”, sub semnul lupului. Acestea,  va spune poetul, vărsând, în acelaşi timp, din amfora stelară  peste versul său „gramul de dumnezeire”, au fost „tainele credinţei lui în nemurire, / a fost Decebal şi Sarmizegetusa, / a fost veşnicia. / Şi de atunci, de mult, / de la începutul începutului, / suntem Noi /../sângele nostru-i sufletul acestei ţări, / duhul munţilor, apelor şi câmpiilor /... /Poporu-i stâncă şi / izvor de viaţă. (Baladă)/.                                                                                                                                                                                                                                                                                                     Interesantă  apare, în acelaşi context, şi  balada „La începutul pământului” şi cele exprimate mai sus sunt părţi ale „Cuvântului Dintâi ”care se regăsesc în versurile: „ / Atunci, demult, la începutul începutului /au fost foşnetele pădurilor, foşnetele stelelor de deasupra pădurilor, /,foşnetele râurilor ce purtau către  mare / dorul de adânc / al munţilor / al cerului /.../ păsările ciuguleau  liniştea /înmărmurită pe crengile zilelor şi nopţilor, / alintând oameni şi pământuri ./”...(I), „/ Atunci, demult, / căpeteniile acestor pământuri / îşi spălau tainele vieţii ,/ tainele nemuririi / în spuma murmurilor de izvoare, /întrecându-se în a fi / mai presus decât zeii. (IV)/”. Să ne închipuim şi pe  acei oameni zdraveni şi teferi la minte, strămoşii, părinţii şi fraţii pe care poetul le sublimează existenţa istorică în versuri imnice, precum :„/În miezurile limpezi, / de-mpliniri. / ochii strămoşilor mei / vieţuiesc. /Strălumină şi dor, / bucurie /din luminile lor / izvorăsc. /Şi din zare în zare, / din albastru, / din galben, / din roşu /  se-nfiripă anume / o şoaptă / şi-o alta-i urmează / şi-o alta.../ şi toate cuvântă / în grai de eroi: / din glie / noi creştem prin voi, / slăvită fii în veci, /Românie. /” (Imn).

          Din acelaşi ciclu, „Balade cu soare”, să   reţinem şi  lunga speranţă de bine a moţilor, din care poetul se  trăgea,  şi revolta acestora  prin Horea,  exprimată în versurile sale înflăcărate: „Ţara de piatră / mocnea / ca adâncul unui vulcan / în aşteptarea / desprinderii de pământ / Ascunsă-n păduri, /răzvrătirea /îşi ascunde tăişul /pe roşul inimilor / înfierbântate / Munţii îşi despietreau /piepturile / să ascundă / până la vremea sorocului / flacăra vie a răscoalei..../ moţii trudeau / cu frunţile aplecate-n ţărână ./.../stăpânii sorţii lor / şi ai pământului / moştenit odată cu sufletul / de la strămoşi. /.../La cârma istoriei / Horea rânduia / după datini străbune / vadurile dreptăţii, /.../ La Bălgrad, /cu sufletul cât / o Detunată, Horea a frânt roata / cu care  duşmanii /i-au măcinat trupul, / despărţindu-l de viaţă. /.../ s-a nuntit / cu românescul infinit. /”(Vuietul).

Să reţinem , din glasul orfic al poetului şi strigătele de luptă  către moţi ale lui Avram  Iancu, de răzbunare a lui Horea, de a dezgropa „prometeica roată  / cu mădularele cioplite / din Abrud, din Câmpeni, din Ţebea./.../ să-i îndreptăm umbletul / după mersul nostru / neaplecat / după vorbele noastre, neprefăcute , / după lumina ochilor  noştri / ţintătoare către / vârfurile munţilor /a istoriei.../ ai crescut roditor / copac de lumină / urcând din rădăcină-n rădăcină /”.( Copac de lumină).

            Şi din acelaşi volum  nu vom trece  peste „Balada cu mineri”, dar mai înainte  vom  aminti de simplii  mineri, subingineri, ingineri, şefi  de mine  sau de orizonturi, directori de  trusturi miniere,  pe care   poetul, inginer minier, avea a le pomeni cu sutele, numele, faptele, fiind mulţi ani însoţitorii de muncă şi de viaţă ai  inginerului  minier. Radu  Selejan  era aici contopit  cu subpământul, cu piatra, cu dinamita, cu dalta şi fistăul, ca pe vremea romanilor, cu sfredelul şi ciocanul perforator,  cu bezna pură şi  întoarcerea la lumină a minerilor culeşi pe trasee din puţurile oarbe ale abatajelor, şi numai cu  acei  scăpaţi de moartea ce-i pândea la tot pasul, de truda grea. Va exclama  în vers elegiac, de amintiri, poetul: .../Când, azi, / minerii  trec, /Pe lângă prunci ,/ ce-n lunci, clădesc / din sclipitor / nisip, tunele ,/ zâmbesc / şi nu le mai / strivesc / ca-n zilele / copilăriei mele:”(Baladă cu mineri).

       Că  fiecare ceas  al poetului este ascuns în piatra şi praful abatajelor de pe filoanele botezate cu nume de femeie din  minele Munţilor  Apuseni şi ale Carpaţilor răsăriteni, pe care Radu Selejan în calitate de inginer minier avea să le conducă   Barza, Brădişor, Musariu, Valea Morii ,Ruşchiţa, Delineşti, Crâşma, Valea Fierului, Teliuc, Aninoasa, Uricani, Măgura-Tina Neagră, acolo unde filoanele de aur aflorau pe Măguri, cu tina care venea din adâncuri cu aurul, neagră., în coamele  abatajelor  şi  în galeriile  cu rampele puţurilor oarbe, în filoanele aurifere  de la Certej şi Săcărâmb, în  patrulaterul aurifer al Munţilor Metalici,  acolo de unde  nimeni nu putea ieşi din mină la lumină fără să treacă prin purgatorul  verificării şi  percheziţiei, apoi la mina de talc şi mică de la  Voislova. Dar destinul de scriitor poet avea să i-l hotărască mina de cupru  Leşu  Ursului  din Bucovina  unde, aşa cum se confesa  scriitorul, aici a scris  multe poezii. Era în anul 1967, şi de aici s-a hotărât poetul să părăsească subpământul şi să se dedice  poeziei şi jurnalisticii. Aici poetul  şi jurnalistul a început să câştige teren în faţa inginerului, iar Costică Cotoşpan, care era şeful secţiei de cultură a  jurnalului „ Steagu Roşu” din Petroşani, ”îi va deschide uşa spre publicistică, uşa prin care  Radu Selejan avea să iasă din lumea inginerilor”, la 32 de ani,  mineritul se va confesa scriitorul, nu-i oferea omului decât spectrul morţii înainte de vreme, mina fiind un uriaş labirint în care omul, numindu-se miner, rătăceşte într-una... pentru a se juca cu viaţa proprie de-alabirintul.... Dar o ucenicie a vieţii în creaţie era necesară şi aici,  aşa încât, va spune poetul: ”...Înclin să cred că picurul de dumnezeire, picurul de energie care sunt, a trebuit să treacă prin toate acele stări pentru  a se  purifica, pentru a se transforma, pentru a deveni ceea ce trebuie de fapt să fie, parte a Cosmosului, parte a Universului în permanentă înnoire. Şi încerc să mă văd sus, de tot sus, undeva în piscul cerului, privind pe pământ şi căutând albia secată a vieţii mele, albia care mai  păstrează urmele  paşilor mei, urmele vorbelor mele, urmele privirilor mele, urmele gândurilor mele, albia-martor a existenţei mele pământene, întru facerea şi  refacerea Cuvântului Dintâi.”

     Şi aşa se face că, în mare parte, la Radu Selejan reflexiile conştientizării existenţei  sale creatoare, sublimate în mirare, sunt motivul de exprimare a maturităţii copilăriei, cum şi copilăria o evidenţă a maturităţii sale creatoare. Aceasta este mirarea „muntelui" care încearcă depăşirea trecerii spre un alt munte în spaţiul montanului perpetuu pe drumul dinspre celest, motiv al depăşirii existenţiale, şi nu, aşa cum ar fi fost aşteptat, cel spre celest.

În acelaşi timp mirarea, ca motivaţie ontologică în scriitura selejeniană se defineşte ca element de diagnoză a vieţii scriitorului în decelarea unor urcuşuri absconse printr-o voinţă a devenirii, întreruptă de raţiunea întoarcerii spre reluarea drumului mirific al vieţii sale eterne. Această reluare, va  spune el, este prin „odihnă" dar aceasta nu este aşa cum o memorează Radu Selejan, „pentru a mă odihni, şi ca să privesc în urmă. Mă opresc pentru a mă reconsidera", spre alte avataruri existenţiale.

Mirarea, la Radu Selejan, este o metamorfoză a maturităţii în încercarea de a atinge „cu luminile ochilor de cuvinte locurile copilăriei", de accedere la zorii farmecului existenţial, un catalizator al spaţialităţii maturităţii iniţiatice.

Mirarea în memoriile selejeniene este coerentă, urcând ca un filon al devenirii, componentă mentală a destinului scriitorului, un exerciţiu al descoperirii permanente pe domeniul înălţimilor hermeneutice, de înnobilare. Pentru aceasta, Radu Selejan avea să reitereze mereu copilăria, nelăsând loc în memorii despărţirii de aceasta şi „de locul de unde am pornit", spre muntele înalt al vieţii sale creatoare urcat din mit şi denumit de el „soartă",  sfidând surpările, în expresia alegorică a acelei „ceaţă de taine".

    Vreme de 14 ani, va declara imperativ scriitorul, „copilăria mea se hrănise cu ea însăşi, se autodevorase, murise în fiecare zi, puţin câte puţin, până când s-a transformat în amintire” şi „ M-am despărţit de copilărie din mers. Ca de un cadavru mumifiat...Pe care cu greu l-aş mai fi purtat cu mine într-o raclă, fie ea şi-a amintirilor...Trebuia să dau uitării multe întâmplări, multe eşecuri şi succese pentru ca să-mi pot  construi o adolescenţă  în stare să moară pentru triumful tinereţii care venea pe urmele ei ca o umbră”. Dar „copilăria unui pământean", atunci când mirarea capătă inconsecvenţă în vâltorile unei vieţi geologice, de miner consacrat, îşi poate pierde inocenţa. Decapând mineralul memoriei, spre iluminare, spre o viziune euristică cu reflecţii uraniene, faţetele infinite ale mirării devin componente ale aurei divine în arderea unei vieţi celeste prin abatajele galeriilor adânci dedalice ale unui consistent filon poetic, în memorii, parte din axa universului scriiturii sale.

Mirarea este şi un ecou prelung în abatajele întoarcerii scriitorului în „ţara copilăriei" la rădăcinile viselor de depăşire, izvorând din locurile de taină ale munţilor. Dar ce îi era mai uşor lui Radu Selejan? Să o ia pe poteca „ce începea să urce de-a lungul înaltului cer...", împingând, cum Ulise, stânca cuvintelor, fără a şti „ce i se poate întâmpla de-a lungul urcuşului" şi nici a coborâşului, sau să rămână în ţara minunilor copilăriei şi să o străbată de la un capăt la altul spre înalt pe ocolişuri!? Tot călătorindu-şi viaţa, cu modestia ce i-a caracterizat-o, el nu a sesizat că prin mobilul mirării sale ajunsese demult în „piscul Muntelui de Taine", dar nu printr-o abordare telurică, ci printr-o coborâre euristică pe piscul muntelui vieţii de taine, venind din zenit şi spre înălţare, urcarea nemaifiindu-i necesară.

„Fiecare popas" de-a lungul drumului croit de Radu Selejan pe spinarea „muntelui vieţii" sale creatoare era într-un relief al planului cosmic, al reflexiilor astrale iar devenirea lui o permanenţă a gândurilor stelare „săpând în - carnea – câmpiei spre Ţara Copilăriei privind spre Fata Morgana ce mă urmăreşte ca o taină presimţită..."

Radu Selejan, „transfug din Ţara Copilăriei la realitate", a decelat înălţimile cosmice ale munţilor vieţii, survolând cu nava aglomeraţiilor de stele gânditoare, universul unic al mirărilor sale de consistenţă metaforic-alegorică. Acesta este motivul unicităţii sale în universul inspiraţiilor din spaţialitatea geologic-montană , în coordonate unice, atât telurice plane cât şi zenitale, ale unor componente umane. Aceste componente, situându-se mereu în mijlocul lor scriitorul, l-au conştientizat, l-au reperat şi marcat definitiv ca referinţă literară, determinându-i reflexii ontologice de factură metafizică ancestrale „păcătos şi nădăjduind în iertarea păcatelor pe care le-am moştenit împovărat de mirarea păcatului.”. Şi, uşurat prin spovedanie în memorii, şi-a conştientizat mereu dorinţele, preferinţele, ura şi iubirea prin conceptul de armonie a cuvintelor, în perspectiva iertării ca taină a vieţii izvorâtă din adâncul copilăriei, din mirare, din pipăirea mâinilor şi picioarelor, din simţul auzului, văzului şi vorbirii, din „mamă şi tată, soare şi noapte, vis şi realitate, dorinţă şi împlinire", multiplicate dialectic în devenirea unui imperiu infinit al descoperirilor, ca neînceput din „Ţara Copilăriei", undeva pe malurile unui râu cu ape sfioase ce curg a lene şi indiferente către niciodată... "Am  trăit dominat de versurile scrise de Puşkin”, va recunoaşte poetul, ” Nu poţi fugi de patimi oarbe, nici să te aperi de destin”, versuri cu care se încheie poemul „Ţiganii”. „Şi-am încercat să justific fiecare greşeală, acuzând  destinul care este de neclintit”, se va confesa  nu o dată Radu Selejan în memoriile sale.

Tăierea ombilicului de conştientizare a naşterii sale primare i-a determinat lui Radu Selejan redevenirea în imperiul scriiturii celeste, al cuvintelor gândite şi lipsite de mirare. De ce s-a întâmplat aceasta a fost doar conştientizarea de sine a unei apartenenţe la universal, „la frumosul şi urâtul universului, la sensul creării şi existenţei lui veşnice", o renaştere spre învingerea finitudinilor temporale, acceptând trecerea sa ca un „ascunziş a unor energii primare, dumnezeieşti.” „Scorbură celestră era trupul meu pentru un roi de energie generată de Cuvântul Dintâi, forţa care a spus să fie şi virtualul a început să se contureze ca existenţă”. Din acest moment mirarea va pierde poziţiile primare ale copilăriei pentru a se aşeza definitiv în planul subconştientului selejenean, cu o conotaţie de unicitate şi irepetabilitate în „Ţara Copilăriei", locuită de un popor de umbre, de amintiri şi incertitudini, de vise veştede, de ambiţii - sugrumate - păzită de Adolescenţă" şi  de aceea „N-am înţeles niciodată de ce preotul trebuie să mijlocească între mine şi Dumnezeu”.

De ce în subconştient şi nu în primul plan al memoriilor existenţiale mirarea va rămâne la Radu Selejan cheia ce va deschide mereu universul luminilor creaţiei de taine, numai el va şti, putând oricând cu mare uşurinţă accede la ele.

      Şi e fascinant pentru mine să constat că, de la un an la altul, scriitorul se proiectează tot mai mult în netrecere şi aceasta prin ceea ce a reuşit să creeze de-a lungul unei perioade literare profunde, efervescentă literar, de o intensitate, fertilitate şi consistenţă literare, rar întâlnite la un scriitor la sfârşit de mileniu...

Pentru că puţini sunt creatorii literari care reuşesc cu opera lor să treacă de testul timpului, chiar şi dintr-o perspectivă imediata. Dar, Radu Selejan, se pare că a inoculat multiple semnificaţii literare şi reflexii sociale în tot ce înseamnă creaţie intelectuală, atât în lirică, simbolismul şi gnomicul poetic, în proză, în romanele de lung metraj, teatru, în proza scurtă, în memorii sau în publicistică. De aceea în posteritate pentru el nu mai exista trecere. El este un artizan al metaforelor simbol, iar eul liric şi-l durează din împletirea intuitivă a sensurilor categoriale. De aceea creaţia sa pentru un cititor avizat şi realist, rămâne mereu proaspătă, plină de vigoare şi expresivitate, variată prin tematică, interesantă pentru că este constituită ca sumum a nenumăratelor sentinţe mentale logice ale scriitorului, în variile genuri literare. Prin cuprinderea unor teme actuale din problematica vieţii sociale istorică şi contemporană, prin densitatea ficţiunii şi modul de conturare a personajelor, prin abordarea facilă a necunoscutului material şi metafizic, a spaţialităţii în temporalitatea existenţială, Radu Selejan rămâne mereu prezentului literar ca şi eternităţii. Se observă, în principiul creaţiei sale, o continuă alergare între idealurile şi între iluziile vieţii, toate asigurând o organicitate reflexivă a scriiturii cu valenţe de perenitate, comparabile cu unicitatea existenţialului divin. Desigur, amprentele creaţiei sale literare au ajuns să afecteze, în primul rând, toate spaţiile şi timpurile existenţiale aparţinătoare lui Radu Selejan. Începând cu copilăria, adolescenţa, studiile universitare, desăvârşirea profesională în marele imperiu aurifer al Munţilor Apuseni, ca inginer minier, apoi interesul pentru plinătatea materială şi armonia familială, eforturile sale creatoare se conjugă fericit pe tărâmul literar şi în mediul jurnalismului, la masa de scris şi la catedra universitară, desigur într-un mod sacrificial, cu multe renunţări. Toate acestea, graţie multiplelor sale valenţe intelectuale şi acţionale, l-au profilat pe scriitor ca model social şi cultural, comportamentul său cotidian devenind conform cu spiritul armoniilor divine, prestabilite, edenice, un adevărat model leibnitzian, cu tentă metafizică în literatura sfârşitului de mileniu în România şi, desigur, prin mediere, cu tot mai multe reverberaţii europene. Este clar că Radu Selejan a reuşit să se dureze în literatura română numai prin efortul său intelectual în valorificarea valenţelor sale creatoare native, iar acest fatum îi aparţine în exclusivitate. El singur, cu energii sacrificiale, a ars flacără spirituală sacră pentru mistuirea misterelor şi a rămas lumina, cu adevărat referenţială. Prin fiinţa sa nobilă, prin valoarea scriiturii şi prolificitatea creatoare, prin luciditatea demersului literar şi prin devoţiunea sa socială, Radu Selejan a devenit model ontologic atemporal al universalului cosmic, spiritualizat cu armoniile şi dualităţile sale.

Prin scriitura cu o evidentă vigoare şi valoare axiologică, Radu Selejan este detaşat de plutonul celor nepersonalizaţi, de acele tipare lâncede, neaxiale, excentrice şi rugoase literar, abuzând de dantelerii pseudo estetice, de vulg şi exibiţionism, într-un cuvânt, de infantilismele pseudocreaţiei. Autorul, deasupra multora, poate fi valorificat de contemporaneitate ca un model al complexului literar.

De aceea consider că rolul Centrului de Cultură "Radu Selejan", condus cu mult sârg şi competenţă de soţia scriitorului, strălucitul profesor universitar dr. Ana Selejan trebuie să fie, pe lângă cel de mediere a creaţiei selejaniene, tot mai mult acela de a impune, printr-o critica docta, modelul original al scriitorului de abordare a creaţiei literare, şi de a consolida sistemul literar selejanian stricto sensu pe structura căruia să se poată grefa sigur şi facil creaţia literară contemporană, a multor   lucrători cu cuvântul, în prezent debusolaţi, orbecăind în căutarea drumului luminii. Trebuie avut grijă ca opera lui Radu Selejan să se restituie estetic şi sistemic definitiv literaturii naţionale ca fiind o creaţie emoţională, politematică abluţionată de seria  bizareriilor infantile, semnificată, în schimb, de peisajele policromatice încărcate cu incandescenţa erupţiilor sale spirituale care, înnobilând-o cu elemente literare şi metafizice, o areolează, îi conferă originalitate şi competitivitate. Se poate exemplifica acest aspect cu proza scurta din volumul „Taina cenuşii de stele”. Aici profeţia privirii unui timp al materiei, ca "rău-prevestitor" în „Cocostârcul albastru”, devine sau un simbol al luminii eterne locului sau al uitării omului în neantul thanatic sau una din permanenţele copilăriei senine. Sacralitatea existenţei sale motivează sentimente umane de respect „pentru mântuirea zborului său neostenit”. Zborul cocostârcului este acela de „iscoadă” a unei comori telurice. Cosmicitatea zborului este de acoperire a Lunii, de fluidizare a luminii solare, de abdicare de pe bolta cerească a stelelor care nu „se feresc din calea lui”. În viziunea autorului, există o simultaneitate a apariţiei pe loc a omului obişnuit şi deasupra sa a păsării, pasărea personificând autorul. Pe acel om, cu toată voliţia sa ascensională, prin urcarea chiar şi în copacul sub care îşi clădise o colibă, spre a fi mai aproape de cer, de cocostârcul în zborul său şi cu care odată venise, pasărea acesta, „în zboru-I edenic, nu-1 va băga în seamă”. Radu Selejan va prevedea mereu dilatarea unor spatii existenţiale tocmai pentru a se desăvârşi în ele templele de aur ale genezei divine, unde scriitorul se vrea mereu în interogatoriu. Problema genezei cu apriorismul cuvântului este permanentă în scriitură iar deschiderile criptelor telurice, în cosmicitate, le realizează prin transcendenţa metaforei şi relevarea mediatului în cuvinte, a cauzalităţilor ontologice, el însuşi făcând parte din divinitate, deoarece cuvintele sale cuvântă numai divinul - vezi romanul "Nanu"... Travaliul său literar, viziunile pozitiviste ipostaziate din implicaţiile sociale, de promovare a valorilor prezente şi istorice în planul social, prin crearea atâtor personaje pozitive, sau opuse acestora, malefice distructive pentru social el şi-a obţinut în mare parte roadele, locul pe podium sacrificial, până la martiriul biologic-existenţial, lăsându-se, totodată, adoptat de tot alte locuri încărcate de evenimente reale, valorificând unele personaje istorice, precum Horea, Bărnuţiu, Buteanu, Bălcescu ş.a. - vezi volumul document "Roata fără sfârşit", despre „Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan”, cu descrierea testamentară a evenimentelor istorice din zona Munţilor Apuseni din perioada 1784-1785, a eroilor neamului românesc.

Lumea lui Radu Selejan este de o cromatică socială frenetică, el nu o inventează, ci o ia aşa cum este ea. De aceea excelează scriitorul în genul literar al reportajului, în receptarea realista a cotidianului cultural, politic şi social, chiar dacă unele dintre aceste reportaje, prin esenţa lor, promovează, dar într-un mod rezonabil, unele ideologii şi doctrine filozofice, astăzi contestate de societatea românească.  Tocmai de aceea, imortalizarea unor momente este necesară ca şi comparative politice şi sociale, pentru promovarea deschisă a unor proceduri de eventuale revizuiri politice, atunci când se cere aceasta sistemelor politice.

Dacă ar fi să-1 încadrăm pe Radu Selejan într-un curent literar sau într-o generaţie de scriitori, într-un studiu de literatură comparată, nu vom reuşi uşor, pentru că el este, prin cantitatea operei şi prin calitatea acesteia, prin vârstele creaţiei, prin descrierea analitică şi abordarea lucidă  raţională cu metaforă, dar fără ficţiuni, a momentelor şi evenimentelor social-politice contemporane şi istorice cât şi prin varietatea genurilor literare abordate, deosebit de alţi scriitori, caz care îi conferă unicitate literară. Tocmai datorită acestui fapt, axiologia operei sale nu se poate valida sau invalida într-o critică estetizată, prin disecţii, demolări şi denominalizări epigonice, neexistând comparabile reale, dar reflectând asupra încadrării scriiturii sale într-o direcţie literară, postmodernismul ar fi o soluţie a priorităţii cuvântului selejanian . Pentru că, la Radu Selejan, se degajă din discursul livresc, o structură  literară sprijinită pe o infrastructură iniţiatică, ajunsă la arcul de finalizare al sistemului său  de coordonate spirituale ale căror soluţii axiomatice, cu rezolvare sistemică,  se vor găsi, cu siguranţă în spaţiul hermeneutic, într-o transgresie spre construcţia de temple literare pe fundaţii epistemologice, ce conferă Edenului poetic selejanian siguranţa perenităţii, uzând de recuzita unei consistente culturi, de geniu şi rafinament, în jocul ingenuu al rostirii „Cuvântului Dintâi”, principiul de geniu al poetului.

Cele relevate  mai sus nu pot constitui  decât  începutul de imagine din aprofundarea  cunoaşterii  creaţiei  literare  a lui Radu Selejan şi căreia, receptate faţetele  axiologic epistemologice, în infinitatea  creaţiei scriitorului, cu retorica-i arhetipală şi lirismul orfic, îi pot  asigura  acesteia o deplină autenticitate şi consistenţă pe coordonatele majore ale unei scări a valorilor literare, a devenirii   sale, în reveriile uraniene.