SONATA ASTRELOR
GLASUL ŢI-L DREGEA CERUL...
Te cucereau zăpezile de hiacint în crisal
şi re-trezeai serilor albe, dor de colind,
când mama îţi murmura imnul regal,
spânzurând de candele cetine- sfinţi,
iar de icoane, văl realgar de brocart...
Îi cântai cerului cu cu-vinte-n eter
prelinse, ca o rouă, pe obraji de topal
livizi de blestem , cum ai unui mirean,
lăcrimând , stelei, de un vis ne-visat
şi de muzica mării în ultimu-i val...
Totul îngrămădeai în irişii în ei îrouraţi,
răsăriţi feciorelnic, pelerini în mister,
glasul ţi-l dregea o ne-fiinţă din cer ,
iat tu semănai rozele şi îngeri de ger,
ne-limitei, ofranda , ne-începutul rebel....
Arcul razelor pure din tremole lumini
i-l întindeai zilei, veşmântul albastru
sub priviri rătăcite, împrospătând glasul
în rugăciune, patriarhului sihastru,
în notele corului Iernani, de Verdi....
Purtai prin munţi de troiene năluca zăpezii,
o "stea mucava " mag iubitor de vestiri
şi de inimi, spânzurând chinurile vrerii,
glasul ce ţi-l dregea cu neştirea-i, cerul,
în cântece ce-nflăcărau sărbătorile iernii!....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu